De la Evanghelia antimiană (1697) la Evanghelia din Bucureşti (1723) – o privire comparativă

Autor: Roxana-Aurora Duţă (Studiul a fost publicat în LUMINA LUMII, An XVIII, nr.18, Râmnicu Vâlcea, 2009)


Istoria literaturii române si Istoria Bisericii Ortodoxe Române consemnează contribuţia lui Antim Ivireanul la zestrea culturală a poporului român, indeosebi pe aceea de tipograf si de autor de scrieri cu carácter teologic, rangurile dobândite în ierarhia bisericească: egumen al Mânăstirii Snagov, episcop al Râmnicului, mitropolit al Ungrovlahiei, dar şi martiriul ce a urmat unor nedrepte învinuiri. Ascensiunea i-a fost, cu siguranţă, înlesnită de multitudinea aptitudinilor (poliglot, sculptor, gravor, autor de scrieri cu caracter teologic, tipograf, arhivist, bibliotecar, topograf), dar şi de nivelul aptitudinilor sale efective.

Despre tipăriturile lui Antim Ivireanul şi despre valoarea lor s-a scris mult, ele prezentând interes nu doar pentru teologi, ci şi pentru cercetătorii din alte domenii. Continuitatea prezenţei tipăriturilor sale în secolul ce a urmat caterisirii ,,dictate” de Gramata patriarhală şi sinodală emisă în 1716 constituie un câmp de cercetare deschis. Studiul recent al profesorului Ioan St. Lazăr, ,,Perenitatea tipăriturilor lui Antim Ivireanul în secolul al XVIII-lea”(1), reactualizează această temă, aducând elemente permptorii în continuarea altora precedente, demonstrând că tipăriturile lui Antim au fost folosite în mai multe rânduri fără să i se pomenească numele. Sunt evidenţiate lucrări tipărite la Bucureşti, dar şi producţii ale centrului tipografic râmnicean, ce reprezintă reeditări ale unor cărţi pe care numai Antim Ivireanul le-a tipărit anterior, dintre care amintim Acatistul Născătoarei de Dumnezeu şi Slujba Sfântului Visarion. O altă carte supusă atentiei este Molitvelnicul antimian, tipărit la Târgovişte în 1713, cu reeditările de la Bucureşti, în 1729, şi Râmnic, 1730, în vremea episcopului Inochentie. De asemenea, este urmărit parcursul Octoihului tipărit de Antim în 1706, la Râmnic, cu varianta îmbogăţită tot de el, în 1712, la Târgovişte, şi numeroasele ediţii apărute de-a lungul veacului al XVIII-lea, fără ca numele ilustrului tipograf să fie amintit în cuprinsul lor. Este adevărat că în epoca de care vorbim nu se punea preţ pe drepturile de autor, dar este o datorie a iubitorilor de carte şi de adevăr să aşeze lucrurile la locul cuvenit.

Comunicarea de faţă vine să continue demersul iniţiat de autorul lucrării evocate mai sus şi este rezultatul unei cercetări întreprinse asupra a două tipărituri existente în biblioteca Mânăstirii Cozia, Evanghelia tipărită de Antim Ivireanul la Snagov, în anul 1697, şi Evanghelia din 1723, tipărită la Bucureşti. Principalul obiectiv al cercetării este acela de a demonstra ca textul celor două tipărituri este identic şi că nu numai conţinutul, ci şi formula tipografică şi xilografiile, ca şi frontispiciile şi alte elemente decorative au fost păstrate, cu foarte puţine excepţii. Exemplarele de la Cozia corespund descrierii ştiinţifice din Bibliografia Românească Veche(1;2), respectiv Tomul I (1508-1716) şi Tomul II (1716-1808), în care Ion Bianu şi Nerva Hodoş au descris exemplarele similare existente în Biblioteca Academiei Române. Compararea lor ar putea aduce noi informaţii privind măsura în care tipăriturile lui Antim Ivireanul s-au impus în cultura română, începând chiar din imediata perioadă ce a urmat nedreptei sale caterisiri.

Cele două cărţi ce constituie obiectul cercetării au, la o primă examinare, un aspect destul de asemănător, prezentând aceeaşi legătură de epocă, cu coperţi de lemn îmbrăcate în piele, pe care au fost imprimate chipurile celor patru evanghelişti. Ambele volume sunt deteriorate, dar nu au file lipsă sau inversate. Pentru o descriere cât mai exactă, vom avea permanent ca reper lucrări de referinţă în domeniu, cum sunt BRV(3), cartea lui Gabriel Ştrempel, Antim Ivireanul (5), iar în ceea ce priveşte xilografiile şi alte elemente decorative, studiul lui Dragoş Morărescu (6).

Evanghelia lui Antim (Snagov, 1697) este un volum de 183 file, "23foi fără numerotaţie şi 180 numerotate"(2),de fapt 3 pagini nenumerotate şi 180 file numerotate, de dimensiunile 28 / 19,5 cm, cu textul aşezat pe două coloane încadrate de chenar simplu, titlurile tipărite cu roşu şi restul textului cu negru, fiecare coloană normală având 35 de rânduri. Intreaga lucrare este în limba română, tipărită cu caractere chirilice. Foaia de titlu are ca frontispiciu o gravură, reprezentând într-un triptic pe Maica Domnului, Mântuitorul şi evanghelistul Ioan (Deisis). Cele trei medalioane, încadrate simetric pe un fundal de flori şi lujeri de mare fineţe, au în interior inscripţii cu litere greceşti. Acest frontispiciu, după cum a observat şi Gabriel Ştrempel, se poate regăsi în interiorul cărţii pe filele 1 şi 100. Conform obiceiului timpului, după titlul lucrării sunt precizate numele domnitorului ţării şi al mitropolitului, în vremea, cu purtare de grijă şi binecuvântarea cărora a fost tipărită cartea. Redăm în continuare transcrierea cu caractere latine a foii de titlu, prezentă şi în BRV: SFÂNTA ŞI DUMNEZEIASCĂ EVANGHELIE/ Cu voia prea luminatului, şi învăţatului Domn, şi oblăduitoriu a toată ţara Rumânească Io CONSTANDIN B. VOEVOD/ şi cu porunca purtătoriului Pravoslaviei prea Sfinţitului/ CHIR TEODOSIE,/ Mitropolitu a toatei ţări Rumâneşti, şi exarhu plaiurilor:/ acum a doua oară tipărită şi diorthosită mai cu multă nevoinţă./ În Sfânta Mânăstire în Snagov/ La anul de la spăsenia Lumii, 1697/ De smeritul întru ermonahi Antim Ivireanul. Desigur, pe verso se află stema domnitorului „Constandin B.Basarab Voevod”(Brâncoveanu ţinea să se ştie că este un Basarab, şi nu un Cantacuzin, după cum specifică Gabriel Ştrempel), cu verşurile politice corespunzătoare, ce nu i-au putut fi atribuite lui Antim(5).

Evanghelia din 1723, existentă în colecţia mânăstirii Cozia, corespunde întocmai descrierii din BRV II (3): „In folio de 4 foi fără numerotaţie şi 180 numerotate(n.a. 4 pagini nenumerotate şi 180 file numerotate). Tipărită cu roşu şi negru, pe două coloane, încadrate în coloane de linii, şi cu 35 de rânduri în coloană. Volumul are câteva ornamente şi gravuri. Acestea din urmă reprezintă pe cei patru evanghelişti. Printre ele se află şi gravura lui Ursul zugrav, reprezentând pe Luca Evanghelistul, după "Apostolul" din 1704.”

Deschizând coperta Evangheliei în discuţie (1723), o persoană neavizată ar putea crede că este aceeaşi tipăritură. De data aceasta găsim însă numele domnitorului Nicolae Alexandru Voevod Mavrocordat şi pe al mitropolitului ţării, Kir Daniil, şi în continuare specificările legate de locul tipăririi şi numele tipografului: SFÂNTA ŞI DUMNEZEIASCA EVANGHELIE/ cu voia prealuminatulu şi înălţatului domn, şi oblăduitoriu a toată ţara rumânească. Io NICOLAE ALEXANDRU VOEVOD MAVROCORDATU/ cu blagoslovenia şi cu toată chieltuiala purtătoriului pravoslaviei prea sfinţitul KIR DANIIL,/ mitropolitul a toată ţara rumânească şi exarhu plaiurilor. Acum într-acest chip.Tipărită şi diortosită în scaunul / Domniei în Bucureşti / la anul de la spăsenia Lumii 1723 / De cucernicul întru Preoţi,/ Popa Stoica, Iacovici. Pe verso se poate vedea stema domnitorului Mavrocordat, cu versurile de preamărire a domnului şi a neamului său.

În pofida acestei deosebiri, asemănarea izbitoare a foilor de titlu este dată de prezenţa aceluiaşi frontispiciu, creaţie a lui Antim Ivireanul, dar şi de folosirea aceloraşi litere pentru scrierea textului. Problema proprietăţii şi provenienţei materialului tipografic folosit pentru aceste două tipărituri este pe larg dezbătută în lucrarea lui Doru Bădără, Tiparul românesc la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea(7). Găsim în acest amplu studiu referiri clare cu privire la Popa Stoica Iacovici, „ a cărui agitată şi bogată activitate se va desfăşura mai ales după 1716, debutând în activitatea tipografică în anul 1715, ca supraveghetor al tipografiei Sfântului mormânt din Bucureşti.”

Fila a doua a Evangheliei din 1723 ne dezvăluie „secretul” diferenţei numărului de file al celor două tipărituri (3 pag.+180 file şi 4 pag.+180 file). Apare aici, pe trei pagini, o ÎNŞTIINŢARE DE CETIRE A EVANGHELIILOR. Pagina a treia a acestei înştiinţări corespunde filei a treia din Evanghelia lui Antim, pe al cărei verso se află gravura ce-l reprezintă pe Evanghelistul Ioan.

De la începutul Evangheliei lui Ioan şi până la penultima pagină, cele două tipărituri sunt identice în ceea ce priveşte conţinutul textului şi foarte asemănătoare ca formulă tipografică. Frontispiciile şi xilografiile ce-i reprezintă pe trei dintre cei patru evanghelişti sunt identice. Referitor la gravura ce-l reprezintă pe Luca Evanghelistul, în BRV (cf. nota 3) este numit ca autor al acesteia „Ursul zugrav”şi este făcută specificarea „după Apostolul din 1704”. Xilogravurile, de dimensiunile unei pagini, prezintă câte un arc superior cu inscripţie grecească, după care apare un semn ce ar putea fi considerat litera A, iniţiala numelui Antim.

În ambele Evanghelii, cele patru gravuri se află la aceeaşi pagină, respectiv 6 (ev.Ioan), 21 (ev.Matei), 56 (ev.Luca), 99(ev.Marcu), ca de altfel şi frontispiciile sau „fruntarele”, cum le denumeşte Dragoş Morărescu în studiul său, Antim Ivireanul, xilograf (6). Acelaşi autor observă, referitor la gravurile lui Antim ce-i reprezintă pe evanghelişti, un „suflu înnoitor”, ce-şi face loc alături de puternica tradiţie autohtonă bizantină. Este vorba despre o viziune italiană, care prin tratarea chipurilor, a detaliilor anatomice, a veşmintelor, duce la o accentuare sculpturalităţii.

Frontispiciile cu Iisus Emanuel în medalion, cu care se deschid Evangheliile lui Matei şi Luca, prezente şi în Evanghelia greco-română , tradusă şi tipărită de Antim în 1693, arată o întoarcere spre tradiţia bizantină. Acestea sunt compoziţii dense, riguros realizate. Tratarea decorativă a florii soarelui şi a lalelei, cupa din care se ridică lujere, abundenţa de elemente florale sunt caracteristici prin care îi pot fi atribuite lui Antim şi alte xilogravuri nesemnate.

Vignetele prezente în tipăriturile ce fac obiectul comunicării de faţă sunt de fapt nişte minigravuri, minuţios lucrate, având şi ele ornamente vegetale. Regăsim în Evanghelia tipărită de Popa Stoica Iacovici majoritatea vignetelor lui Antim, dar apar şi altele noi. Pe unele pagini apar gravuri diferite pentru aceeaşi iniţială (pentru literele A sau Z). E posibil ca numărul plăcuţelor tipografice rămase de la tipografia lui Antim să nu mai fost suficient sau poate noul editor a dorit să pună astfel pecetea propriei personalităţi. Acelaşi lucru se observă şi la elementele decorative ce separă sau încheie capitolele, care uneori sunt identice, alteori diferă.

Un element decorativ surprinzător ca semnificaţie este finala cu cap de leu încoronat, ce apare pentru prima dată în Evanghelia lui Antim din 1697 şi este reprodusă întocmai în Evanghelia din 1723. Ne-am putea duce cu gândul spre leul din stema Olteniei care provine din sigiliul mic al lui Mircea cel Bătrân, fiind considerat a fi stema familială a Basarabilor, în timp ce coroana este însemnul demnităţii şi am putea astfel motiva prezenţa acestei decoraţiuni finale în Evanghelia din 1697, tipărită de Antim în vremea lui domniei lui Constantin Brâncoveanu care, după cum am mai arătat, se considera un Basarab.

Nu s-ar putea însă explica de ce apare şi în Evanghelia tipărită în timpul domnitorului Nicolae Mavrocordat. Dragoş Morărescu (5) dă următoarea explicaţie: „ Leul este, cum notează Sfântul Hipolit, totodată simbolul lui Christ, dar şi al lui Antichrist. Expresia dură, ameninţătoare a fiarei nu reprezintă oare sentimentele Mitropoliei faţă de Sinodul din 27 martie 1697 de la Alba Iulia, convocat de mitropolitul Teofil pentru a accepta unirea cu Roma? ” Acelaşi cercetător că ornament de final de capitol poate fi regăsit în numeroase volume imprimate de Antim şi de ucenicii săi.

La sfârşitul fiecărei Evanghelii (1697 şi 1723) se află câte un colofon (epilog), urmat de câte şase versuri de laudă şi mulţumire lui Dumnezeu. Astfel, la sfârşitul Evangheliei tipărite de Antim în 1697 scrie: Slavă, cinste şi închinăciune celui în Troiţă, unuia Dumnezeu, cari ne-au ajutat după începutu de anu ajunsu şi sfârşitul./ Iară cei ce vă veţi întâmpla a citi bucuraţi-vă în Domnul şi vă rugaţi pentru mine, şi ce greşală veţi afla îndreptaţi cu Duhul blândeţelor nepunându-ne în ponos, că precum iaste cu neputinţă omului a nu păcătui, într-acestaş chip şi Tipografului a rămâne fără de greşală./ Tipăritu-s-au în anul de la spasenia lumii 1697./ De smeritul întru ermonahi Anthim Ivireanul.

Epilogul Evangheliei din 1723 apare „îmbogăţit” comparativ cu cel din 1697. Primele patru rânduri şi jumătate sunt identice, iar apoi se continuă astfel: Că nu iaste lucrare de înger, ci iaste lucrată de mână de ţărână.Că precum este cu neputinţă a nu gusta cineva din moarte, într-acestaş chip şi Tipograful a rămâne fără de greşală./ Tipăritu-s-au în anul de la spasenia lumii 1723./ De cucernicul între preoţi, Popa Stoica Iacovici.

În jumătatea inferioară a ultimei pagini, la fiecare dintre cele două tipărituri, sunt enumerate caracterele folosite la tipărirea cărţilor şi apoi câte şase versuri de mulţumire, altele la fiecare volum, ai căror autori sunt probabil editorii cărţilor. Comparaţia din primul vers al Evangheliei lui Antim, vorbind despre dorul de ţara natală, ar putea fi un indiciu că aceste versuri îi aparţin: Precum cei străini doresc moşia să-şi vază,/ Când sunt într-altă ţară de nu pot să şază,/ Şi ca cei ce sunt pe Mare bătuţi de furtună,/ Şi roagă pe Dumnezeu de linişte bună,/ Aşa şi Tipograful de-a cărţii sfârşire,/Laudă neîncetată dă şi mulţumire.

Evanghelia din 1723 se încheie astfel: Precum cel de călătorie supărat, şi de zăduh îngreuiat,/ Dorind a ajunge la loc umbros desfătat, cu apă îndestulat,/ De călătorie să odihnească, de zăduh să se răcorească,/ Lipsa de călătorie să-şi plinească, la odihnă să-şi sosească,/ Într-acestaşi chip şi tipograful, de a cărţii sfârşire,/ Laudă lui Dumnezeu dă , şi mulţumire.

Nu vom afla poate niciodată dacă pentru tipărirea acestei Evanghelii domnitorului Nicolae Mavrocordat i s-a cerut doar aprobarea şi binecuvântarea sau dacă nu cumva a fost dorinţa sa expresă. Se ştie că în istoria românilor acest domn este menţionat ca un iubitor de carte, având o bibliotecă bine dotată pentru vremea respectivă, îmbogăţită şi prin confiscarea cărţilor care aparţinuseră lui Constantin Brâncoveanu şi pe acelea ale învăţatului stolnic Constantin Cantacuzino. Întreţinea o bogată corespondenţă, ce presupunea şi schimbul de cărţi, cu primatul Angliei William Wake (1657-1737), arhiepiscop de Canterbury (1716-1737) si eruditul Jean Le Clerc (1657-1736), literat si filosof din Amsterdam(7). Nu putem pierde din vedere însă înverşunarea cu care a dorit să scape de mitropolitul Antim Ivireanul. Cu toată această ură, este sigur faptul că domnitorul fanariot era conştient de calităţile tipografului Antim, de valoarea scrierilor şi tipăriturilor sale.

Desigur, demersul de faţă reprezintă doar o primă treaptă a unei investigatii în mod necesar mai complexe, care să „coboare” şi la nivelul textului interior din cele două evanghelii comparate; considerăm, totuşi, că şi prin aspectele pe care le-am evidenţiat se poate vorbi de o continuitate directă între Evanghelia de la Snagov, 1967, şi Evanghelia de la Bucureşti, 1723, ambele în limba română. În acest sens, girul mitropolitului Daniil asupra ediţiei 1723 a contribuit, o dată în plus, la consacrarea versiunii antimiene a acestei lucrări esenţiale în cultul creştin.

Ca atare, putem afirma că martiriul lui Antim Ivireanul nu a pus capăt contribuţiei sale la tezaurul cultural românesc, ci cărţile au continuat să fie reeditate, începând chiar din primii ani de după caterisirea sa. Valoarea scrierilor teologice, a traducerilor şi a tipăriturilor sale a determinat impunerea lor ca repere ale spiritualităţii noastre, deşi numele nu i-a mai fost amintit.

August 2008, Manastirea Cozia

NOTE BIBLIOGRAFICE:

1. v. LAZĂR, IOAN ST., Perenitatea tipăriturilor lui Antim Ivireanul în secolul al XVIII-lea, în vol. “Valori bibliofile din patrimoniul cultural naţional. Cercetare. Valorificare”, Slatina, Editura “Universitatea pentru toţi”, 2006, p.212-215.
2. BIANU, ION şi HODOŞ, NERVA, Bibliografia românească veche, Tomul I (1508-1716), Bucureşti, Ediţiunea Academiei Române, Stabilimentul Grafic J.V. SOCEC, 1903, p.328, nr.103.
3.BIANU, ION şi HODOŞ, NERVA, Bibliografia românească veche, Tomul II (1716-1808), Bucureşti, Editura Academiei Române, Atelierele SOCEC & Co. Societate anonimă, 1910, p.21, nr.182.
4.Op.cit. (n.1 şi 2)
5.ŞTREMPEL, GABRIEL, Antim Ivireanul, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997, pp.69-79, p. 100.
6.MORĂRESCU, DRAGOŞ, Antim Ivireanul, xilograf, în Antimiana I, Centrul de Studii Medievale Antim Ivireanul, volum îngrijit de prof. dr. Ioan St. Lazăr, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2004, pp.44-58.
7.BĂDĂRĂ, DORU, Tiparul românesc la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, Muzeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, 1998, pp.74-78, 184.
8.CERNOVODEANU, PAUL, Relaţiile Angliei cu Principatele Dunărene în perioada 1714-1803, www.itcnet.ro/history/archive/mi1997/current9/mi52.htm