miercuri, 18 ianuarie 2012

VERONICA MICLE ÎN VIAŢA ŞI OPERA LUI EMINESCU



Autor: Roxana-Aurora Duţă
       Ce-ar fi fost Eminescu dacă nu ar fi cunoscut-o pe Veronica Micle ? Ne place să credem că Luceafărul ar fi strălucit cu aceeaşi putere, dar a fost dat să fie aşa. Fiorul sublim i-a unit pentru eternitate şi intuiţia mulţimii a plasat povestea lor în nemurirea legendei.
       Dacă în nopţile cu lună plină oglinda lacului din „pădurea de argint” se tulbură într-o blândă unduire, este pentru că două suflete pereche se caută neîncetat, se-apropie, se contopesc şi iar se depărtează ... Nu avem voie să păşim în templul sfânt al iubirii lor decât călcând cu grijă, pentru a nu strivi „nici umbre, nici florile de tei”, cum îndemna Tudor Arghezi în versurile sale.
       Mitizată de o mare parte a exegetilor, dar şi de publicul larg, publicată cu un realism „şocant” de către unii critici şi istorici literari, iubirea dintre Poet şi Veronica Micle este impregnată de acel „farmec dureros” care, după Tudor Vianu (1), reprezintă un cod metafizic, ,,aspiraţia de a ieşi din forma mărginită şi proprie, năzuinţa de a realiza scopul ultim al voluptăţii, posesiunea infinită şi totală, dar amestecată cu durerea că această năzuinţă nu poate fi îndestulată niciodată. ”
       Aproape tot ce s-a scris până acum despre Eminescu s-a raportat la gigantesca lucrare a lui George Călinescu, Viaţa şi opera lui Mihai Eminescu şi, chiar dacă nu tot ce s-a afirmat convine cititorului, ea rămâne o lucrare de referinţă.
        George Munteanu (2) vorbind despre dimensiunile geniului, uzează şi de părerea lui Garabet Ibrăileanu, din 1932 : „ Viaţa lui Eminescu nu este o înşirare de fapte şi explicaţii, este realizarea concepţiei d-lui Călinescu despre Eminescu. Şi este imposibil ca doi oameni sa-şi facă aceeaşi «idee» despre un om, un eveniment şi chiar despre un simplu obiect neînsufleţit. Există tot atâţia Napoleoni, tot atâţia Victor Hugo, câţi istorici, biografi şi romancieri au scris despre ei şi tot atâtea Veneţii câţi călători-artişti au zugrăvit-o […]. Şi, desigur, vor exista toţi atâta Emineşti câţi cercetători se vor mai ivi.” Acelaşi critic şi istoric literar (3) consemnează ceea ce a scris G. Călinescu însuşi într-un articol din 1935, despre opera sa, Viaţa şi opera lui Mihai Eminescu, referindu-se la gradul de subiectivitate prezent în orice lucrare biografică sau de critică literară: „se înţelege că nu se poate vorbi de exclusivitate sau chiar de progres în această problemă, în care personalitatea celui care cercetează este un element esenţial. Dar iarăşi, totul fiind in funcţie de adevărul documentar, nu se poate pretinde că e de ajuns să formulezi o altă interpretare ca să dărâmi o întocmire veche. E loc pentru toţi.”
     După  ani, mărturii se vor mai fi ivit. Ele existau deja şi doar răbdarea cercetătorilor trebuia pusă la încercare. Astfel, L. Kalustian (4), în 1976, călătorind la Cluj-Napoca, a descoperit o inscripţie pe „modesta şi alba bisericuţă a lui Bob”, aflată pe o stradă lăturalnică: „În această biserică sfântă a avut loc la 7 august 1864 cununia religioasă a poetei Veronica Micle cu profesorul universitar Ştefan Micle.” A fost acesta punctul de plecare, scânteia ce a declanşat amintiri demult puse la păstrare, în care imaginea Veronicăi Micle fusese învăluită. Kalustian îşi aminteşte că văzuse la mânăstirea Văratec, prin 1927 sau 1928, mormântul Veronicăi şi fusese tulburat doar de faptul că acolo, sub piatra funerară, se aflau rămăşiţele unor mâini „ce au ţinut în ele mâinile lui Eminescu, care şi-au petrecut degetele prin şuviţele lui, care i-au dezmierdat fruntea ca să-i alunge înrourările”. Lucrările tipărite până la vremea respectivă nu reuşiseră să-i stârnească interesul.
        După apariţia lucrării biografice Viaţa lui Mihai Eminescu a lui George Călinescu, în 1932, mulţi cercetători au văzut în această lucrare nu doar o lumină proiectată pe un capitol important al vieţii Luceafărului, acela al dragostei, ci şi o provocare ce a declanşat numeroase căutări.
        Chiar la începutul capitolului „Eminescu şi dragostea”, Călinescu pare a şovăi în a se situa de o parte sau de alta a impresiilor despre Veronica existente până atunci, considerând aceasta o neîndemânare biografică: „niciodată faptele unei femei nu pot fi măsurate altfel  decât prin logica mişcătoare a sensibilităţii sale, care însă mai totdeauna ne scapă printre degete”. Istoricul literar recunoaşte greutatea de a judeca o fiinţă sau o dragoste având în faţă o fotografie şi câteva scrisori considerate banale. Pentru a ieşi din încurcătură, Călinescu dă verdictul: „Făptura reala a poetei nu are ce căuta în iţele existenţei lui Eminescu, fiindcă femeia nu trăieşte prin viaţa ei proprie, ci prin procesul de transfigurare a iubirii. Veronica este numai o cristalizare a modului erotic al lui Eminescu, fără să fie singura, şi ceea ce interesează pe biograf este tocmai şi numai aspectul pasional al vieţii acestuia.”(5)
      Călinescu şi-a pus întrebarea dacă Veronica era sau nu frumoasă. Bazându-se numai pe memoriile doamnei Virginia Gruber, fiica poetei, considerate a fi încărcate de subiectivism, şi adăugând propriile impresii, istoricul literar trage concluzii negative. Doamna Virginia Gruber (6) scria: „Mama a fost plină de viaţă, plină de farmec, dansa perfect şi avea o viaţă superbă. În societatea aleasă pe care o vizita, din cauza acestor calităţi superioare, făcea umbră întotdeauna celorlalte femei.” Leon Kalustian introduce în notele sale strofa eminesciană, cosiderată de el „mărturisitoare”:
                           „Atât de dulce eşti, nebuno,
                             Că le eşti dragă tuturor.
                             Cunosc femei ce după ochii
                             Şi după zâmbetul tău mor.”
        Este acesta supremul omagiu adus de Poetul iubirii idolului său. Dar orice bărbat îndrăgostit poate fi acuzat de subiectivism. E o problemă delicată şi controversată. Iacob Negruzzi este numele bunului şi apropiatului prieten al lui Eminescu, despre care Kalustian pretinde că este cel ce ar fi putut să ateste calităţile Veronicăi. Autorul Simplelor note i-a cunoscut însă pe Mihai şi pe Ella Negruzzi, nepotul şi nepoata de frate ai lui Iacob Negruzzi, care spuneau că unchiul lor, „Moş Jac”, vorbea întotdeauna cu admiraţie despre frumuseţea Veronicăi şi cu preţuire despre unele din poeziile ei.
        Poeta Smaranda Andronescu, popularizată prin pseudonimul său literar „Smara” sau „Maica Smara” (1857-1944), a fost prietenă cu Veronica Micle, cu care a avut relaţii strânse, l-a ştiut pe Eminescu din anii Bucureştiului. Kalustian consemneză că la doi ani după moartea lui Eminescu şi a Veronicăi Micle, Smara îşi încheie vorbirea astfel: „I-am cunoscut pe amândoi; ori de câte ori mă gândesc la dânşii nu pot pricepe cum de pământul se îndură să înghită atâta gândire, atâta iubire.”(7)
      Am ajuns însă prea departe în timp fără a face vreo precizare în legătură cu începuturile relaţiei dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle. Despre perioada şederii poetului la Iaşi, 1874-1877, Nicolae Iorga scria în Istoria literaturii româneşti contemporane I că este cea care i-a apropiat „pe Eminescu cel tânăr şi bălaia soţie a bătrânului profesor de chimie Ştefan Micle”, admiţând ca primă întâlnire pe cea de la Viena, în 1872.
        În cartea sa, Pe urmele lui Mihai Eminescu, Augustin Z. N. Pop intitulează, în mod inspirat, capitolul referitor la prima întâlnire, „O întâlnire pentru eternitate”. El se bazează în relatarea sa pe mărturia lui Ioan Slavici. De aici aflăm despre respectul timid al studentului Eminescu pentru soţia rectorului ieşean. Acesta a fost primul său sentiment faţă de tânăra care l-a impresionat în primul rând pentru că „nu călca grav precum cuconiţele spilcuite ale timpului” (8).
       George Munteanu, în capitolul „Restaurări şi nuanţări”(9), prezintă şi el momentul Viena - 1872. Veronica ştia deja despre Eminescu din Convorbiri literare, îndeosebi de când, în numărul din mai 1871, Maiorescu îl citase pe colaboratorul cu numai trei poezii imediat după Alecsandri, în a sa Direcţie nouă ....
        Ambii exegeţi citaţi mai sus admit că Veronica ar fi privit chipul luciferian înainte de a-l fi întâlnit aievea, într-unul din cele şase exemplare ale cunoscutei fotografii executate la Praga, în 1869, dăruit lui Miron Pompiliu, prieten bun cu Eminescu, dar şi cu Veronica. Versurile poetei confirmă şi ele:
                        „Şi-acum mă-ntreb eu: simţirea adâncă
                          Cum de se naşte pentr-un portret?
                          Căci nu văzusem ochii tăi încă,
                          Ştiam atăta că eşti poet.”
       Cu toate că Eminescu îşi propusese la Viena să-i fie doar un „ghid prevenitor, nu mai mult”, ni-l putem închipui abia stăpânindu-şi surprinderea în faţa femeii frumoase şi spirituale. Impresiile momentului de vrajă au fost întipărite cu discreţie de către Poet în versurile sale:
                         „Când te-am văzut, copilă, treceai aşa frumoasă,
                           Cu ochii mari, albaştrii în bolţi întunecoase,
                           Ca marmura de albă şi mâinile de ceară
                           Urcau pe sânu-ţi mândru o mantie uşoară.”
        Poezia postumă Când te-am văzut, Verena reînvie nemijlocit clipa de înmărmurire impusă de prezenţa celei prin care Eminescu îşi va trăi aspiraţiile iubirii romantice:
                          „Şi îţi aduci aminte cum mă feream în laturi,
                            De dulcile-ţi cuvinte şi lunecoase sfaturi,
                            Ştiind cum biruieşte poftirea frumuseţii,
                            Ştiind ce vierme pune în sâmburul vieţii.”
       În Hyperion I. Viaţa lui Eminescu, George Munteanu (10) se referă la o scrisoare, „plină de amănunte retrospective”, în care poetul îi face iubitei următoarea confidenţă: „Văzându-te, am ştiut că tu eşti singura fiinţă în lume care în mod fatal, fără să vrea ea, fără ca eu să o voiesc, are să determine întreaga mea viaţă”.
       Prietenia literară a celor doi a trecut uşor dincolo de limita firească, dragostea adolescentină căpătând profunzimi nebănuite. Către iubita cea adevărată se îndreaptă acum „cea mai plină de duioşie în fond şi mai sprintenă ca factură din cântările de dragoste de până atunci, acea Floare albastră (11), care-şi poartă într-adevăr data de Iaşi, 1874”(12).
       În 1877, Eminescu părăsea Iaşii plecând la Bucureşti, unde va face gazetărie cu pasiune. Corespondenţa dintre el şi Veronica va căpăta de acum o altă valenţă. Scrisorile din acea perioadă ne oferă „decorul” în care două suflete „se află, se pierd, se regăsesc, spre a dispărea apoi fiecare după propria soartă” (13).
        La fondul epistolar „tradiţional”, compus din 66 de scrisori (13 ale lui Eminescu, 48 ale Veronicăi), s-au adăugat, printr-o extraordinară şansă, 108 scrisori inedite (98 trimise de Eminescu Veronicăi şi 15 adresate de ea poetului). Aducerea la lumină a acestei „comori epistolare”, în anul 2000 (14), este cel mai spectaculos eveniment literar din ultima jumătate de secol. Acest noroc al istoricilor literari a depins de grija cu care moştenitoarele Veronicăi Micle au păstrat aceste scrisori.
     Apariţia acestei corespondenţe inedite răstoarnă imaginea creată de George Călinescu, făcându-ne să vedem în altă lumină mitizatul cuplu de îndrăgostiţi. Cititorul poate descoperi, de exemplu, în volumul de scrisori că între aprilie 1880 şi decembrie 1881 cei doi s-au certat şi au rupt legătura. „Episodul Caragiale”, din pricina căruia posteritatea a considerat-o pe Veronica frivolă, a avut loc chiar în această perioadă. Faptul că, pe scrisorile primite de la Eminescu, Veronica a făcut adnotări şi a şters frazele intime, este dovada clară că ea era conştientă de genialitatea iubitului ei, sortit să supravieţuiască prin scrisul său.
       Scrisorile lui Eminescu nu sunt doar romantice, poetice sau frumoase. Epistolele trimise la Iaşi între 1879 şă 1873 comunică şi întâmplări cotidiene din obositoarea lui viaţă de gazetar, neplăceri administrative şi ffinanciare sau provocate de intrigi şi schimbări de domiciliu, căutarea unor soluţii practice pentru a locui împreună cu Veronica.
      În corespondenţa ei, Veronica se arată sfâşiată între nevoia de respectabilitate în societate şi iubirea pătimaşă, între „gura lumii” şi dorinţa de a-şi trăi marea iubire.   Există printre scrisorile lui Eminescu una nedatată (15), un document literar zguduitor, arătând zbuciumul din sufletul Poetului, „partea umbrei”, ce i-a fost dată omului, ca şi poetului. Cu totul alta era tonalitatea rândurilor epistolei din 3 ianuarie 1882, în care mesajul este cald, complice. Apelativele diminutivale din acea perioadă vin să scurteze parcă distanţa dintre Bucureşti şi Iaşi. Dar acel moment era mult mai apropiat de anul 1876, considerat de exegeţi ca fiind o adevărată cumpănă a apelor. Îi apăruseră atunci (în 1876), prin intermediul Convorbirilor literare, cele mai frumoase poezii de dragoste ( Melancolie, Lacul, Dorinţa ş.a.).Altele au fost păstrate în manuscrise, îndeosebi în ciclul numit de Perpessicius, cu relativă îndreptăţire, „veronian” (Tu cei o curtenire, Mi-ai dăruit atâtea vorbe de iubire, Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci, Icoană şi privaz ş.a.).
         Revenind la acea ultimă scrisoare, se poate simţi cum pesimismul acoperă totul ca un voal cernit. Suferinţa omenească s-a convertit în indiferenţă. Cât va fi suferit Veronica citind această scrisoare! Se conturează aici cuplul imposibil din Luceafărul.
      Ineditul tezaur epistolar aruncă o lumină nouă asupra legendarului cuplu şi sufletele sensibile pot să vadă în Veronica mai mult decât cochetărie si răsfăţ. A fost Femeia care l-a iubit pe Eminescu, Femeia care a preţuit iubirea, care trăia numai prin iubire.
        Din cartea lui Augustin Z.N. Pop (16) aflăm că după trei zile de la trecerea în nefiinţă a Luceafărului, Veronica Micle aducea la cunoştinţă discipolei ei, Smara Gârbea, moartea lui Eminescu şi ştirea că poezia ei, Ce n-ar da un mort din groapă, fusese aşternută pe hârtie în dimineaţa zilei de 16 iunie (1889), fără ca ea să fi aflat că Eminescu închisese ochii cu doar câteva ceasuri mai devreme.
        Ce semnificaţie are această „fatală coincidenţă”, cum a numit-o ea, decât pe aceea de veşnică iubire ? Şi moartea ei ?...
                       Ne-or spune-o veşnic florile de tei
                       Şi flori albastre de nu-mă-uita ...
                           
Note bibliografice:
 1. VIANU, Tudor, Poezia lui Eminescu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1930, p. 81.
 2. MUNTEANU, George, Eminescu şi antinomiile posterităţii. Critică şi istorie literară, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p.335.
 3. Idem, p.356
 4. KALUSTIAN, L, Simple note, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980, pp. 12-36.
 5. CĂLINESCU, George, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, p.240.
 6. Idem
 7. KALUSTIAN, L, Simple note, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980, pp. 12-36.
 8. POP, Z.N., Augustin, Pe urmele lui Mihai Eminescu, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1978, pp.137-140.
 9. MUNTEANU, George, Eminescu şi eminescianismul. Structuri fundamentale, Editura Minerva, Bucureşti, 1987, p. 57.
10. MUNTEANU, George, Hyperion I. Viaţa lui Eminescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973, p. 65.
11. Convorbiri literare, VII, pp.18-19.
12. IORGA, Nicolae, Istoria literaturii româneşti contemporane, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, p. 181.
13. Când te-am văzut, Verena... / Mihai Eminescu - Veronica Micle. Scrisori de dragoste, ediţie îngrijită de Simona Cioculescu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1998.
14. Dulcea mea doamnă / Eminul meu iubit: corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle, ediţie îngrijită, transcriere, note şi prefaţă Christina Zarifopol Illias, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
15. Idem, pp. 204-206.
16. POP, Z.N., Augustin, Pe urmele lui Mihai Eminescu, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1978, p. 317.