CÂNTAREA CÂNTĂRILOR ÎN ECHIVALENȚE ROMÂNEȘTI

CÂNTAREA  CÂNTĂRILOR  ÎN ECHIVALENȚE ROMÂNEȘTI

Autor: Roxana-Aurora Mărăcine Duţă (studiu publicat in REVISTA DE FILOLOGIE, nr.1/2006, Universitatea Piteşti ) 

                                                                                               Motto:

                                                                               Chante-moi l’amour unique,

                                                                               Qui a plus de deux mille ans;

                                                                               Mon coeur vaut bien un cantique,

                                                                               Chante-moi le chant des chants!

                                                                        (Esther Ofarim, Le chant des chants, 1973)

            Sfânta Scriptură sau Biblia este cartea cea mai reprezentativă a omenirii. O carte veche de mii de ani, această Carte a cărților, dacă nu ar fi opera lui Dumnezeu, ar putea fi considerată o capodoperă a spiritului uman. Faptul că ea a parvenit umanității prin intermediul poporului evreu, un popor mic, disprețuit de alte popoare, poate fi considerat un miracol.

            În Sfânta Scriptură, Cântarea Cântărilor este Cartea atribuită lui Solomon. De aproape trei mii de ani, de când înțeleptul fiu al lui David a dăruit lumii poemul liric Cântarea Cântărilor, sute de generații s-au înălțat spiritual ascultând și încercând să pătrundă taina acestei creații. Exegeții Vechiului Testament, ca și cei ai Noului Testament, au avut de întâmpinat numeroase dificultăți privind atribuirea canonicității acestui text. Motivele ce au dus la menținerea Cântării Cântărilor nu au fost aceleași pentru canoniștii Vechiului Testament ca și pentru cei ai Noului Testament.

             Dacă în Vechiul Testament nu ar fi fost socotită o creație alegorică, Cântarea Cântărilor ar fi trebuit exclusă din canonul biblic. S-a considerat însă că dragostea dintre bărbat și femeie sugerează raportul Dintre Dumnezeu și Israel. Exegeții Noului Testament au uzat tot de alegorie pentru a hotărî rămânerea acestui text, aparent laic, în cuprinsul Sfintei Scripturi. De astă dată, iubirea dintre mire și mireasă (Solomon și Sulamita) nu a mai fost identificată cu raportul dintre Dumnezeu și Israel, ci cu acela dintre Hristos și Biserică. Era deci o profeție despre venirea lui Mesia, o prefigurare a Bisericii ca mireasă a lui Hristos. De-a lungul timpului, exegeții și-au exprimat rezervele față de explicațiile alegorice, în text existând pasaje atât de laice încât prezența lor a dus spre o interpretare literală.

            În anul 135 după Hr., exegetul iudaic Rabi Akiba a interzis lecturarea Cântării Cântărilor la nunți, considerând-o o creație alegorică. Faptul că sinoadele ecumenice i-au condamnat uneori pe cei ce înclinau spre interpretarea ca poem laic de dragoste nu a convins pe deplin, ”unii nuanțând-o prin aprecierea că în Cântarea Cântărilor se glorifică dragostea pură în opoziție cu cea senzuală și vulgară” (Antonie Plămădeală).

             În Noul Testament, Iisus Hristos este, de multe ori, numit mire, iar Biserica este numită mireasă, și acesta a fost un argument destul de puternic pentru o interpretare alegorică, ce a fost până la urmă admisă oficial. Cântarea ”Vino, vino din Liban, mireasă” (text din C.C., VI, 8), plasată adesea la începutul slujbei cununiei, a înclinat totuși spre interpretarea literală, dar P.S. Antonie Plămădeală amintește în studiul său dedicat Cântării Cântărilor că Sf. Ap. Pavel interpreta cununia ca pe uniunea dintre Hristos și Biserică, deci tot spre alegorie înclina.

           Eruditul Origen a scris două volume despre interpretarea prezenței Cântării Cântărilor în canonul biblic. Tot spre alegorie au înclinat și cei mai importanți dintre Sfinții Părinți. Sfântul Grigorie de Nyssa a exprimat într-o formulă metaforică interpretarea alegorică conform căreia mirele este Iisus, iar mireasa devine Biserica, într-o lumină a Taborului.

           Unii cercetători au dat cărții o interpretare mariologică. Poetul Ioan Alexandru, în introducerea la Cântarea Câtărilor, tradusă de el (București, 1977), se referă și la această interpretare. În prefața aceleiași cărți, Zoe Dumitrescu Bușulenga interpretează ca ”prețioase piese lirice” chemările dragostei dintre mire și mireasă, spunând despre dialogul sufletelor îndrăgostite că ”îngăduie trancendența frumuseții imaginilor, a tipului de sensibilitate, vorbind despre iubirea ipostaziată într-o lume a unui moment istoric, a unei societăți, în haina liricii vechilor evrei. Privirea aruncată asupra iubirii se duce dincolo de aspectele ei imediate, ca și privirea aruncată frumuseții. Ca în marea poezie a lumii, aici nu mai este vorba de simple figuri de retorică, ci de simboluri care relevă adâncimile arhetipale, unice, esențiale ale iubirii.” O astfel de interpretare ar putea fi înțeleasă ca o întoarcere la interpretarea literală, dar ”adâncimile arhetipale” sunt explorate prin intermediul simbolurilor, deci al alegoriilor.

          Permanenta pendulare între a atribui Cântării Cântărilor un sens profan sau unul sacru, deplasarea dinspre ”eros” spre ”agape”, nu au știrbit cu nimic frumusețea celei mai controversate Cărți din cuprinsul Bibliei. Efectele acestui poem asupra sufletelor exaltate, fie de focul credinței, fie de al creației, se văd prin apariția unei adevărate literaturi dedicate acestuia sau inspirate din el. Cele mai valoroase producții literare pot fi considerate acelea care înglobează ambele niveluri de interpretare.

          Există în literatura română autori care au scris literatură religioasă pentru a-și afirma o credință proprie sau pentru a ilustra eforturile personale de a-și asuma credința. Puțini dintre ei au reușit să nu intre în contradicție cu doctrina Bisericii.

          Vasile Voiculescu poate fi considerat un exemplu în acest sens prin capodopera sa lirică Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare. Un foarte bun cunoscător al operei lui Voiculescu, dar și al omului Vasile Voiculescu, s-a dovedit a fi Bartolomeu Valeriu Anania. El însuși preocupat și fascinat de pătrunderea tainei Cântării Cântărilor, a încercat să descopere înțelesurile profunde ale ”sonetelor închipuite”, în crearea cărora Vasile Voiculescu a uzat de limbajul ”erosului” din poemul biblic, transferându-l în aria lui ”agape”.

          În cărțile sale, Rotonda plopilor aprinși  și Din spumele mării,  Valeriu Anania vorbește despre autorul ”sonetelor închipuite” ca despre un scriitor al adâncurilor și afirma că poeziile din ciclul mai sus amintit nu pot fi înțelese fără a lua în seamă faptul că Vasile Voiculescu era un inițiat în isihie ( cuvânt grecesc care, în accepția practicii isihaste, înseamnă liniște, pace lăuntrică, concentrare în sine). Lecturile sale filocalice au deschis calea inițierii isihastice în jurul anului 1950. Prin meditație și exerciții spirituale, poetul depășea starea de extaz și ”se ridica până la cea de entaz, adică la înmănuncherea sufletului în propriul său interior, la întâlnirea eu-lui cu Logosul” (Valeriu Anania).

          Dacă relația dintre Logosul divin și sufletul uman sprijină alegoria din Cântarea Cântărilor, doctrina isihastă deplasează accentul principal pe inima omului, cuvânt de genul feminin, atât în limba română, cât și în limba elină, după cum observa Valeriu Anania. Este ușor de bănuit că ori de câte ori se face referire la o „ea” în textul Sonetelor, aceasta nu poate fi decât ”inima” (”anima”), principiul feminin al ființei bărbătești. În Sonetul 62 i se spune poetului:”Tu ai numai ureche de-ți trebuie cuvinte? / Alt soi de graiuri nu simți? Cu inima n-auzi?”, iar în Sonetul 80 i se vorbește:”Taifunul unei inimi...” / Cu inima plecată pe el s-asculți încet...”.

          Se poate observa că, deși Vasile Voiculescu și-a scris sonetele după modelul lui Shakespeare, ele sunt mult mai înrudite cu cel mai frumos poem de iubire din literatura ebraică și universală – Cântarea Cântărilor. Dialogul din sonete se desfășoară însă în plan vertical: ”Îndură-te, coboară și vino de mă vezi...”(Sonetul 22) sau ”Când... / ai să mă chemi la tine, puternicul meu domn?”(5). Erotismul din Sonetele lui Voiculescu constituie doar o problemă de limbaj poetic.

         Valeriu Anania si-a expus gândurile neavând putința de a oferi „cheia” sonetelor. El considera că aceasta este o operă de geniu și „ca orice operă de geniu, și aceasta este și rămâne deschisă nesfârșitelor posibilități de înțelegere și asimilare”. Își încheie studiul citând versuri voiculesciene cu valoare de profeție:                
                                               Din groapa mea zvâcni-va o flacără târzie;

                                              Atunci întreaga lume va desluși , uimită,

                                              Crescând misterioasă a noastră poezie.(6)

         Luiza Carol, o traducătoare evreică a versurilor lui V.Voiculescu în limba engleză, mărturisește în eseul său, Vasile Voiculescu și aventura traducerii, că, încercând să pătrundă esența poeziilor pe care își propusese să le traducă, a lecturat cartea lui Liviu Grăsoiu, Poeziile lui Vasile Voiculescu, și a constatat că este perfect de acord cu afirmația acestuia: „Avem de-a face cu o operă extrem de unitară, o construcție realizată pe baza unor linii de forță conducătoare bine trasate și netrădate nici un moment de autor”. Acest mister, această taină bănuită și nepătrunsă încă, apropie Sonetele de Cântarea Cântărilor.

          Tudor Arghezi este poetul ce a considerat că în Biblie s-au concentrat înțelesurile nedeslușite ale Începutului și Sfârșitului și care a descoperit în paginile sacre lecția „simplicității aparente”. Legăturile profunde ale operei argheziene cu Biblia au fost identificate încă din 1939 de către Pompiliu Constantinescu. Mai recent, Marin Beșteliu (în cartea Tudor Arghezi – poet religios) și-a exprimat rezervele în legătură cu perspectiva globalizatoare, sugerând necesitatea unei atenții deosebite asupra termenilor „biblic” și „mistic”.

          Autorul Psalmilor a selectat din instinct acele „Cărți” ale Bibliei în care poezia este precumpănitoare, printre care s-a aflat și Cântarea Cântărilor. Este evident că Tudor Arghezi are ca model celebrul poem biblic în poezia Mireasa, unde amintește textual: „Cum ai făcut și tu în carte / Mireasă!”.

          Arghezi a descoperit în textul sacru un model de expresivitate prin valorificarea comparației plastice, în care elogiul ființei umane se face prin asemănări cu elemente ale universului înconjurător. Se poate observa o anumită îndrăzneală a lui T. Arghezi în folosirea comparațiilor. Astfel, el compară femeia cu pământul sau grădina, iar mirele cu boul alb și nevinovat (în Logodna).

          În Biblie, mireasa este elogiată pentru grația făpturii („Ca un telegar la carul lui Faraon pari”), pentru frumusețea unică („crin între spini”), pentru castitate și feciorie („grădină încuiată”, „izvor pecetluit”). Simbolic, femeia este sublimă ca o cetate („ca Tirța și ca Ierusalimul”).

          La Arghezi, compararea femeii cu grădina are o semnificație diferită. În poezia Logodna, mirele întreabă:

                                          Vrei tu să fii pământul meu

                                          Cu semănături, cu vii, cu heleșteu,

                                          Cu pădure, cu izvoare, cu grădini?

și încheie cu o altă comparație:

                                           Vrei tu să fii grădina mea

                                           De iarbă mare și de catifea?

Poezia Căsnicie se integrează și ea în această Cântare a Cântărilor argheziană. Arghezi a asimilat profund din Cântarea Cântărilor înțelegerea iubirii ca miracol prin care ființa se integrează ritmului vieții univesale. Senzualismul sugerat al chemării la dragoste descinde în mod evident din spiritualismul elementar al eroticii din Cântarea Cântărilor.

           Marin Beșteliu, referindu-se la capacitatea lui Arghezi de a intui sacrul în profan sau de a sacraliza profanul, scria: „Este această forță a intuirii sacrului [...] contribuția lui Arghezi la corectarea Vechiului Testament prin unificarea într-o viziune poetică rotundă a mitului Paradisului cu cel al Cântării Cântărilor".

          De   curând, poetul Radu Cârneci a adus la lumină o traducere, de fapt o „parafrază modernă a poemului biblic Cântarea Cântărilor”. Este vorba despre un poem dramatic cu același titlu, o capodoperă, ce trezește o profundă emoție. Radu Cârneci a reușit, într-un mod surprinzător, să adapteze metaforele și comparațiile din Biblie la realitatea actuală. Nimic nu a fost pierdut din vedere. Chemările mirilor din Biblie sunt prezente și valorificate. Superlativele cu care mirii se adresează unul altuia sunt unele foarte apropiate de cele ale lui Solomon, altele parcă și mai puternice ca sugestie: „zeiasca desfătare”, „tu, cea mai mândră din Ierusalim”, „cea mai frumoasă”, „Domnul meu”, „stăpână”, „Tu, Domnul meu, iubitul meu și frate”.

          Ultimul exemplu ne duce spre înțelesul lui „agape” și ne îndeamnă la o interpretare alegorică a poemului. Alegoria este parcă mai consecventă decât în Cântarea biblică, pasajele aparent laice fiind mult mai reduse. În articolul „Sacerdot în templul iubirii: Radu Cârneci” (Revista Tricolorul), Constant Călinescu face un elogiu al Poetului și atenționează că „ne aflăm în fața singurului poet român care a practicat spiritualismul estetic, adică acea doctrină care ar fi putut reduce la tăcere spiritualismul vulgar și cotropitor”.

          Se cuvine a se remarca volumul mare al literaturii apărute în lumina Bibliei, în general, și, în mod deosebit, în cea a poemului liric Cântarea Cântărilor. Puțini scriitori au reușit însă transpunerea sacrului în profan. Ceea ce a atras și a inspirat a fost proiectarea reciprocă a personajelor într-un registru al transumanului. Există autori care au valorificat doar iubirea manifestată prin credință sau credința unită cu iubirea.

          Nu vom ști niciodată câte Cântări ale Cântărilor au fost scrise sau simțite, dar suntem siguri că poemul biblic Cântarea Cântărilor, capodoperă a liricii erotice, va rămâne posterității ca o „întrebare mereu deschisă” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga).

                                   

Note bibliografice:

*** Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988

ANANIA, VALERIU, Rotonda plopilor aprinși, Editura Cartea Românescă, 1983

ANANIA, VALERIU, Din spumele mării, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1999, pp. 187-193

BEȘTELIU, MARIN, Tudor Arghezi – poet religios, București, Editura Cartea Românească, 1999, pp. 111-155

DRIMBA, OVIDIU, Istoria literaturii universale, Ediție definitivă, Vol. I, București, Editura Saeculum și Editura Vestala, 1986

DUMITRESCU-BUȘULENGA, ZOE, Studiu introductiv la vol. Cântarea Cântărilor, traducere din limba ebraică, note si comentarii de Ioan Alexandru, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1977, p. 11

LACOCQUE, ANDRE, RICOEUR, PAUL, Cum să înțelegem Biblia, Traducere de Maria Carpov, Iași, Editura Polirom, 2002, pp. 353 - 392

PLĂMĂDEALĂ, ANTONIE, Cuvinte duhovniceşti, Tipografia Eparhială Sibiu, 2000, p. 109

VOICULESCU, VASILE, Ultimele sonete închipuite ale lui Shakesperare în traducere imaginară, București, Editura Minerva, 1981.

VERONICA MICLE ÎN VIAŢA ŞI OPERA LUI EMINESCU

Autor: Roxana-Aurora Duţă

       Ce-ar fi fost Eminescu dacă nu ar fi cunoscut-o pe Veronica Micle ? Ne place să credem că Luceafărul ar fi strălucit cu aceeaşi putere, dar a fost dat să fie aşa. Fiorul sublim i-a unit pentru eternitate şi intuiţia mulţimii a plasat povestea lor în nemurirea legendei.

       Dacă în nopţile cu lună plină oglinda lacului din „pădurea de argint” se tulbură într-o blândă unduire, este pentru că două suflete pereche se caută neîncetat, se-apropie, se contopesc şi iar se depărtează ... Nu avem voie să păşim în templul sfânt al iubirii lor decât călcând cu grijă, pentru a nu strivi „nici umbre, nici florile de tei”, cum îndemna Tudor Arghezi în versurile sale.

       Mitizată de o mare parte a exegetilor, dar şi de publicul larg, publicată cu un realism „şocant” de către unii critici şi istorici literari, iubirea dintre Poet şi Veronica Micle este impregnată de acel „farmec dureros” care, după Tudor Vianu (1), reprezintă un cod metafizic, ,,aspiraţia de a ieşi din forma mărginită şi proprie, năzuinţa de a realiza scopul ultim al voluptăţii, posesiunea infinită şi totală, dar amestecată cu durerea că această năzuinţă nu poate fi îndestulată niciodată. ”

       Aproape tot ce s-a scris până acum despre Eminescu s-a raportat la gigantesca lucrare a lui George Călinescu, Viaţa şi opera lui Mihai Eminescu şi, chiar dacă nu tot ce s-a afirmat convine cititorului, ea rămâne o lucrare de referinţă.

        George Munteanu (2) vorbind despre dimensiunile geniului, uzează şi de părerea lui Garabet Ibrăileanu, din 1932 : „ Viaţa lui Eminescu nu este o înşirare de fapte şi explicaţii, este realizarea concepţiei d-lui Călinescu despre Eminescu. Şi este imposibil ca doi oameni sa-şi facă aceeaşi «idee» despre un om, un eveniment şi chiar despre un simplu obiect neînsufleţit. Există tot atâţia Napoleoni, tot atâţia Victor Hugo, câţi istorici, biografi şi romancieri au scris despre ei şi tot atâtea Veneţii câţi călători-artişti au zugrăvit-o […]. Şi, desigur, vor exista toţi atâta Emineşti câţi cercetători se vor mai ivi.” Acelaşi critic şi istoric literar (3) consemnează ceea ce a scris G. Călinescu însuşi într-un articol din 1935, despre opera sa, Viaţa şi opera lui Mihai Eminescu, referindu-se la gradul de subiectivitate prezent în orice lucrare biografică sau de critică literară: „se înţelege că nu se poate vorbi de exclusivitate sau chiar de progres în această problemă, în care personalitatea celui care cercetează este un element esenţial. Dar iarăşi, totul fiind in funcţie de adevărul documentar, nu se poate pretinde că e de ajuns să formulezi o altă interpretare ca să dărâmi o întocmire veche. E loc pentru toţi.”

     După  ani, mărturii se vor mai fi ivit. Ele existau deja şi doar răbdarea cercetătorilor trebuia pusă la încercare. Astfel, L. Kalustian (4), în 1976, călătorind la Cluj-Napoca, a descoperit o inscripţie pe „modesta şi alba bisericuţă a lui Bob”, aflată pe o stradă lăturalnică: „În această biserică sfântă a avut loc la 7 august 1864 cununia religioasă a poetei Veronica Micle cu profesorul universitar Ştefan Micle.” A fost acesta punctul de plecare, scânteia ce a declanşat amintiri demult puse la păstrare, în care imaginea Veronicăi Micle fusese învăluită. Kalustian îşi aminteşte că văzuse la mânăstirea Văratec, prin 1927 sau 1928, mormântul Veronicăi şi fusese tulburat doar de faptul că acolo, sub piatra funerară, se aflau rămăşiţele unor mâini „ce au ţinut în ele mâinile lui Eminescu, care şi-au petrecut degetele prin şuviţele lui, care i-au dezmierdat fruntea ca să-i alunge înrourările”. Lucrările tipărite până la vremea respectivă nu reuşiseră să-i stârnească interesul.

        După apariţia lucrării biografice Viaţa lui Mihai Eminescu a lui George Călinescu, în 1932, mulţi cercetători au văzut în această lucrare nu doar o lumină proiectată pe un capitol important al vieţii Luceafărului, acela al dragostei, ci şi o provocare ce a declanşat numeroase căutări.

        Chiar la începutul capitolului „Eminescu şi dragostea”, Călinescu pare a şovăi în a se situa de o parte sau de alta a impresiilor despre Veronica existente până atunci, considerând aceasta o neîndemânare biografică: „niciodată faptele unei femei nu pot fi măsurate altfel  decât prin logica mişcătoare a sensibilităţii sale, care însă mai totdeauna ne scapă printre degete”. Istoricul literar recunoaşte greutatea de a judeca o fiinţă sau o dragoste având în faţă o fotografie şi câteva scrisori considerate banale. Pentru a ieşi din încurcătură, Călinescu dă verdictul: „Făptura reala a poetei nu are ce căuta în iţele existenţei lui Eminescu, fiindcă femeia nu trăieşte prin viaţa ei proprie, ci prin procesul de transfigurare a iubirii. Veronica este numai o cristalizare a modului erotic al lui Eminescu, fără să fie singura, şi ceea ce interesează pe biograf este tocmai şi numai aspectul pasional al vieţii acestuia.”(5)

      Călinescu şi-a pus întrebarea dacă Veronica era sau nu frumoasă. Bazându-se numai pe memoriile doamnei Virginia Gruber, fiica poetei, considerate a fi încărcate de subiectivism, şi adăugând propriile impresii, istoricul literar trage concluzii negative. Doamna Virginia Gruber (6) scria: „Mama a fost plină de viaţă, plină de farmec, dansa perfect şi avea o viaţă superbă. În societatea aleasă pe care o vizita, din cauza acestor calităţi superioare, făcea umbră întotdeauna celorlalte femei.” Leon Kalustian introduce în notele sale strofa eminesciană, cosiderată de el „mărturisitoare”:

                           „Atât de dulce eşti, nebuno,

                             Că le eşti dragă tuturor.

                             Cunosc femei ce după ochii

                             Şi după zâmbetul tău mor.”

        Este acesta supremul omagiu adus de Poetul iubirii idolului său. Dar orice bărbat îndrăgostit poate fi acuzat de subiectivism. E o problemă delicată şi controversată. Iacob Negruzzi este numele bunului şi apropiatului prieten al lui Eminescu, despre care Kalustian pretinde că este cel ce ar fi putut să ateste calităţile Veronicăi. Autorul Simplelor note i-a cunoscut însă pe Mihai şi pe Ella Negruzzi, nepotul şi nepoata de frate ai lui Iacob Negruzzi, care spuneau că unchiul lor, „Moş Jac”, vorbea întotdeauna cu admiraţie despre frumuseţea Veronicăi şi cu preţuire despre unele din poeziile ei.

        Poeta Smaranda Andronescu, popularizată prin pseudonimul său literar „Smara” sau „Maica Smara” (1857-1944), a fost prietenă cu Veronica Micle, cu care a avut relaţii strânse, l-a ştiut pe Eminescu din anii Bucureştiului. Kalustian consemneză că la doi ani după moartea lui Eminescu şi a Veronicăi Micle, Smara îşi încheie vorbirea astfel: „I-am cunoscut pe amândoi; ori de câte ori mă gândesc la dânşii nu pot pricepe cum de pământul se îndură să înghită atâta gândire, atâta iubire.”(7)

      Am ajuns însă prea departe în timp fără a face vreo precizare în legătură cu începuturile relaţiei dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle. Despre perioada şederii poetului la Iaşi, 1874-1877, Nicolae Iorga scria în Istoria literaturii româneşti contemporane I că este cea care i-a apropiat „pe Eminescu cel tânăr şi bălaia soţie a bătrânului profesor de chimie Ştefan Micle”, admiţând ca primă întâlnire pe cea de la Viena, în 1872.

        În cartea sa, Pe urmele lui Mihai Eminescu, Augustin Z. N. Pop intitulează, în mod inspirat, capitolul referitor la prima întâlnire, „O întâlnire pentru eternitate”. El se bazează în relatarea sa pe mărturia lui Ioan Slavici. De aici aflăm despre respectul timid al studentului Eminescu pentru soţia rectorului ieşean. Acesta a fost primul său sentiment faţă de tânăra care l-a impresionat în primul rând pentru că „nu călca grav precum cuconiţele spilcuite ale timpului” (8).

       George Munteanu, în capitolul „Restaurări şi nuanţări”(9), prezintă şi el momentul Viena - 1872. Veronica ştia deja despre Eminescu din Convorbiri literare, îndeosebi de când, în numărul din mai 1871, Maiorescu îl citase pe colaboratorul cu numai trei poezii imediat după Alecsandri, în a sa Direcţie nouă ....

        Ambii exegeţi citaţi mai sus admit că Veronica ar fi privit chipul luciferian înainte de a-l fi întâlnit aievea, într-unul din cele şase exemplare ale cunoscutei fotografii executate la Praga, în 1869, dăruit lui Miron Pompiliu, prieten bun cu Eminescu, dar şi cu Veronica. Versurile poetei confirmă şi ele:

                        „Şi-acum mă-ntreb eu: simţirea adâncă

                          Cum de se naşte pentr-un portret?

                          Căci nu văzusem ochii tăi încă,

                          Ştiam atăta că eşti poet.”

       Cu toate că Eminescu îşi propusese la Viena să-i fie doar un „ghid prevenitor, nu mai mult”, ni-l putem închipui abia stăpânindu-şi surprinderea în faţa femeii frumoase şi spirituale. Impresiile momentului de vrajă au fost întipărite cu discreţie de către Poet în versurile sale:

                         „Când te-am văzut, copilă, treceai aşa frumoasă,

                           Cu ochii mari, albaştrii în bolţi întunecoase,

                           Ca marmura de albă şi mâinile de ceară

                           Urcau pe sânu-ţi mândru o mantie uşoară.”

        Poezia postumă Când te-am văzut, Verena reînvie nemijlocit clipa de înmărmurire impusă de prezenţa celei prin care Eminescu îşi va trăi aspiraţiile iubirii romantice:

                          „Şi îţi aduci aminte cum mă feream în laturi,

                            De dulcile-ţi cuvinte şi lunecoase sfaturi,

                            Ştiind cum biruieşte poftirea frumuseţii,

                            Ştiind ce vierme pune în sâmburul vieţii.”

       În Hyperion I. Viaţa lui Eminescu, George Munteanu (10) se referă la o scrisoare, „plină de amănunte retrospective”, în care poetul îi face iubitei următoarea confidenţă: „Văzându-te, am ştiut că tu eşti singura fiinţă în lume care în mod fatal, fără să vrea ea, fără ca eu să o voiesc, are să determine întreaga mea viaţă”.

       Prietenia literară a celor doi a trecut uşor dincolo de limita firească, dragostea adolescentină căpătând profunzimi nebănuite. Către iubita cea adevărată se îndreaptă acum „cea mai plină de duioşie în fond şi mai sprintenă ca factură din cântările de dragoste de până atunci, acea Floare albastră (11), care-şi poartă într-adevăr data de Iaşi, 1874”(12).

       În 1877, Eminescu părăsea Iaşii plecând la Bucureşti, unde va face gazetărie cu pasiune. Corespondenţa dintre el şi Veronica va căpăta de acum o altă valenţă. Scrisorile din acea perioadă ne oferă „decorul” în care două suflete „se află, se pierd, se regăsesc, spre a dispărea apoi fiecare după propria soartă” (13).

        La fondul epistolar „tradiţional”, compus din 66 de scrisori (13 ale lui Eminescu, 48 ale Veronicăi), s-au adăugat, printr-o extraordinară şansă, 108 scrisori inedite (98 trimise de Eminescu Veronicăi şi 15 adresate de ea poetului). Aducerea la lumină a acestei „comori epistolare”, în anul 2000 (14), este cel mai spectaculos eveniment literar din ultima jumătate de secol. Acest noroc al istoricilor literari a depins de grija cu care moştenitoarele Veronicăi Micle au păstrat aceste scrisori.

     Apariţia acestei corespondenţe inedite răstoarnă imaginea creată de George Călinescu, făcându-ne să vedem în altă lumină mitizatul cuplu de îndrăgostiţi. Cititorul poate descoperi, de exemplu, în volumul de scrisori că între aprilie 1880 şi decembrie 1881 cei doi s-au certat şi au rupt legătura. „Episodul Caragiale”, din pricina căruia posteritatea a considerat-o pe Veronica frivolă, a avut loc chiar în această perioadă. Faptul că, pe scrisorile primite de la Eminescu, Veronica a făcut adnotări şi a şters frazele intime, este dovada clară că ea era conştientă de genialitatea iubitului ei, sortit să supravieţuiască prin scrisul său.

       Scrisorile lui Eminescu nu sunt doar romantice, poetice sau frumoase. Epistolele trimise la Iaşi între 1879 şă 1873 comunică şi întâmplări cotidiene din obositoarea lui viaţă de gazetar, neplăceri administrative şi ffinanciare sau provocate de intrigi şi schimbări de domiciliu, căutarea unor soluţii practice pentru a locui împreună cu Veronica.

      În corespondenţa ei, Veronica se arată sfâşiată între nevoia de respectabilitate în societate şi iubirea pătimaşă, între „gura lumii” şi dorinţa de a-şi trăi marea iubire.   Există printre scrisorile lui Eminescu una nedatată (15), un document literar zguduitor, arătând zbuciumul din sufletul Poetului, „partea umbrei”, ce i-a fost dată omului, ca şi poetului. Cu totul alta era tonalitatea rândurilor epistolei din 3 ianuarie 1882, în care mesajul este cald, complice. Apelativele diminutivale din acea perioadă vin să scurteze parcă distanţa dintre Bucureşti şi Iaşi. Dar acel moment era mult mai apropiat de anul 1876, considerat de exegeţi ca fiind o adevărată cumpănă a apelor. Îi apăruseră atunci (în 1876), prin intermediul Convorbirilor literare, cele mai frumoase poezii de dragoste ( Melancolie, Lacul, Dorinţa ş.a.).Altele au fost păstrate în manuscrise, îndeosebi în ciclul numit de Perpessicius, cu relativă îndreptăţire, „veronian” (Tu cei o curtenire, Mi-ai dăruit atâtea vorbe de iubire, Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci, Icoană şi privaz ş.a.).

         Revenind la acea ultimă scrisoare, se poate simţi cum pesimismul acoperă totul ca un voal cernit. Suferinţa omenească s-a convertit în indiferenţă. Cât va fi suferit Veronica citind această scrisoare! Se conturează aici cuplul imposibil din Luceafărul.

      Ineditul tezaur epistolar aruncă o lumină nouă asupra legendarului cuplu şi sufletele sensibile pot să vadă în Veronica mai mult decât cochetărie si răsfăţ. A fost Femeia care l-a iubit pe Eminescu, Femeia care a preţuit iubirea, care trăia numai prin iubire.

        Din cartea lui Augustin Z.N. Pop (16) aflăm că după trei zile de la trecerea în nefiinţă a Luceafărului, Veronica Micle aducea la cunoştinţă discipolei ei, Smara Gârbea, moartea lui Eminescu şi ştirea că poezia ei, Ce n-ar da un mort din groapă, fusese aşternută pe hârtie în dimineaţa zilei de 16 iunie (1889), fără ca ea să fi aflat că Eminescu închisese ochii cu doar câteva ceasuri mai devreme.

        Ce semnificaţie are această „fatală coincidenţă”, cum a numit-o ea, decât pe aceea de veşnică iubire ? Şi moartea ei ?...

                       Ne-or spune-o veşnic florile de tei

                       Şi flori albastre de nu-mă-uita ...

                           

Note bibliografice:

 1. VIANU, Tudor, Poezia lui Eminescu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1930, p. 81.

 2. MUNTEANU, George, Eminescu şi antinomiile posterităţii. Critică şi istorie literară, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p.335.

 3. Idem, p.356

 4. KALUSTIAN, L, Simple note, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980, pp. 12-36.

 5. CĂLINESCU, George, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, p.240.

 6. Idem

 7. KALUSTIAN, L, Simple note, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980, pp. 12-36.

 8. POP, Z.N., Augustin, Pe urmele lui Mihai Eminescu, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1978, pp.137-140.

 9. MUNTEANU, George, Eminescu şi eminescianismul. Structuri fundamentale, Editura Minerva, Bucureşti, 1987, p. 57.

10. MUNTEANU, George, Hyperion I. Viaţa lui Eminescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973, p. 65.

11. Convorbiri literare, VII, pp.18-19.

12. IORGA, Nicolae, Istoria literaturii româneşti contemporane, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, p. 181.

13. Când te-am văzut, Verena... / Mihai Eminescu - Veronica Micle. Scrisori de dragoste, ediţie îngrijită de Simona Cioculescu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1998.

14. Dulcea mea doamnă / Eminul meu iubit: corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle, ediţie îngrijită, transcriere, note şi prefaţă Christina Zarifopol Illias, Editura Polirom, Iaşi, 2000.

15. Idem, pp. 204-206.

16. POP, Z.N., Augustin, Pe urmele lui Mihai Eminescu, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1978, p. 317.

De la Evanghelia antimiană (1697) la Evanghelia din Bucureşti (1723) – o privire comparativă

Autor: Roxana-Aurora Duţă (Studiul a fost publicat în LUMINA LUMII, An XVIII, nr.18, Râmnicu Vâlcea, 2009)


Istoria literaturii române si Istoria Bisericii Ortodoxe Române consemnează contribuţia lui Antim Ivireanul la zestrea culturală a poporului român, indeosebi pe aceea de tipograf si de autor de scrieri cu carácter teologic, rangurile dobândite în ierarhia bisericească: egumen al Mânăstirii Snagov, episcop al Râmnicului, mitropolit al Ungrovlahiei, dar şi martiriul ce a urmat unor nedrepte învinuiri. Ascensiunea i-a fost, cu siguranţă, înlesnită de multitudinea aptitudinilor (poliglot, sculptor, gravor, autor de scrieri cu caracter teologic, tipograf, arhivist, bibliotecar, topograf), dar şi de nivelul aptitudinilor sale efective.

Despre tipăriturile lui Antim Ivireanul şi despre valoarea lor s-a scris mult, ele prezentând interes nu doar pentru teologi, ci şi pentru cercetătorii din alte domenii. Continuitatea prezenţei tipăriturilor sale în secolul ce a urmat caterisirii ,,dictate” de Gramata patriarhală şi sinodală emisă în 1716 constituie un câmp de cercetare deschis. Studiul recent al profesorului Ioan St. Lazăr, ,,Perenitatea tipăriturilor lui Antim Ivireanul în secolul al XVIII-lea”(1), reactualizează această temă, aducând elemente permptorii în continuarea altora precedente, demonstrând că tipăriturile lui Antim au fost folosite în mai multe rânduri fără să i se pomenească numele. Sunt evidenţiate lucrări tipărite la Bucureşti, dar şi producţii ale centrului tipografic râmnicean, ce reprezintă reeditări ale unor cărţi pe care numai Antim Ivireanul le-a tipărit anterior, dintre care amintim Acatistul Născătoarei de Dumnezeu şi Slujba Sfântului Visarion. O altă carte supusă atentiei este Molitvelnicul antimian, tipărit la Târgovişte în 1713, cu reeditările de la Bucureşti, în 1729, şi Râmnic, 1730, în vremea episcopului Inochentie. De asemenea, este urmărit parcursul Octoihului tipărit de Antim în 1706, la Râmnic, cu varianta îmbogăţită tot de el, în 1712, la Târgovişte, şi numeroasele ediţii apărute de-a lungul veacului al XVIII-lea, fără ca numele ilustrului tipograf să fie amintit în cuprinsul lor. Este adevărat că în epoca de care vorbim nu se punea preţ pe drepturile de autor, dar este o datorie a iubitorilor de carte şi de adevăr să aşeze lucrurile la locul cuvenit.

Comunicarea de faţă vine să continue demersul iniţiat de autorul lucrării evocate mai sus şi este rezultatul unei cercetări întreprinse asupra a două tipărituri existente în biblioteca Mânăstirii Cozia, Evanghelia tipărită de Antim Ivireanul la Snagov, în anul 1697, şi Evanghelia din 1723, tipărită la Bucureşti. Principalul obiectiv al cercetării este acela de a demonstra ca textul celor două tipărituri este identic şi că nu numai conţinutul, ci şi formula tipografică şi xilografiile, ca şi frontispiciile şi alte elemente decorative au fost păstrate, cu foarte puţine excepţii. Exemplarele de la Cozia corespund descrierii ştiinţifice din Bibliografia Românească Veche(1;2), respectiv Tomul I (1508-1716) şi Tomul II (1716-1808), în care Ion Bianu şi Nerva Hodoş au descris exemplarele similare existente în Biblioteca Academiei Române. Compararea lor ar putea aduce noi informaţii privind măsura în care tipăriturile lui Antim Ivireanul s-au impus în cultura română, începând chiar din imediata perioadă ce a urmat nedreptei sale caterisiri.

Cele două cărţi ce constituie obiectul cercetării au, la o primă examinare, un aspect destul de asemănător, prezentând aceeaşi legătură de epocă, cu coperţi de lemn îmbrăcate în piele, pe care au fost imprimate chipurile celor patru evanghelişti. Ambele volume sunt deteriorate, dar nu au file lipsă sau inversate. Pentru o descriere cât mai exactă, vom avea permanent ca reper lucrări de referinţă în domeniu, cum sunt BRV(3), cartea lui Gabriel Ştrempel, Antim Ivireanul (5), iar în ceea ce priveşte xilografiile şi alte elemente decorative, studiul lui Dragoş Morărescu (6).

Evanghelia lui Antim (Snagov, 1697) este un volum de 183 file, "23foi fără numerotaţie şi 180 numerotate"(2),de fapt 3 pagini nenumerotate şi 180 file numerotate, de dimensiunile 28 / 19,5 cm, cu textul aşezat pe două coloane încadrate de chenar simplu, titlurile tipărite cu roşu şi restul textului cu negru, fiecare coloană normală având 35 de rânduri. Intreaga lucrare este în limba română, tipărită cu caractere chirilice. Foaia de titlu are ca frontispiciu o gravură, reprezentând într-un triptic pe Maica Domnului, Mântuitorul şi evanghelistul Ioan (Deisis). Cele trei medalioane, încadrate simetric pe un fundal de flori şi lujeri de mare fineţe, au în interior inscripţii cu litere greceşti. Acest frontispiciu, după cum a observat şi Gabriel Ştrempel, se poate regăsi în interiorul cărţii pe filele 1 şi 100. Conform obiceiului timpului, după titlul lucrării sunt precizate numele domnitorului ţării şi al mitropolitului, în vremea, cu purtare de grijă şi binecuvântarea cărora a fost tipărită cartea. Redăm în continuare transcrierea cu caractere latine a foii de titlu, prezentă şi în BRV: SFÂNTA ŞI DUMNEZEIASCĂ EVANGHELIE/ Cu voia prea luminatului, şi învăţatului Domn, şi oblăduitoriu a toată ţara Rumânească Io CONSTANDIN B. VOEVOD/ şi cu porunca purtătoriului Pravoslaviei prea Sfinţitului/ CHIR TEODOSIE,/ Mitropolitu a toatei ţări Rumâneşti, şi exarhu plaiurilor:/ acum a doua oară tipărită şi diorthosită mai cu multă nevoinţă./ În Sfânta Mânăstire în Snagov/ La anul de la spăsenia Lumii, 1697/ De smeritul întru ermonahi Antim Ivireanul. Desigur, pe verso se află stema domnitorului „Constandin B.Basarab Voevod”(Brâncoveanu ţinea să se ştie că este un Basarab, şi nu un Cantacuzin, după cum specifică Gabriel Ştrempel), cu verşurile politice corespunzătoare, ce nu i-au putut fi atribuite lui Antim(5).

Evanghelia din 1723, existentă în colecţia mânăstirii Cozia, corespunde întocmai descrierii din BRV II (3): „In folio de 4 foi fără numerotaţie şi 180 numerotate(n.a. 4 pagini nenumerotate şi 180 file numerotate). Tipărită cu roşu şi negru, pe două coloane, încadrate în coloane de linii, şi cu 35 de rânduri în coloană. Volumul are câteva ornamente şi gravuri. Acestea din urmă reprezintă pe cei patru evanghelişti. Printre ele se află şi gravura lui Ursul zugrav, reprezentând pe Luca Evanghelistul, după "Apostolul" din 1704.”

Deschizând coperta Evangheliei în discuţie (1723), o persoană neavizată ar putea crede că este aceeaşi tipăritură. De data aceasta găsim însă numele domnitorului Nicolae Alexandru Voevod Mavrocordat şi pe al mitropolitului ţării, Kir Daniil, şi în continuare specificările legate de locul tipăririi şi numele tipografului: SFÂNTA ŞI DUMNEZEIASCA EVANGHELIE/ cu voia prealuminatulu şi înălţatului domn, şi oblăduitoriu a toată ţara rumânească. Io NICOLAE ALEXANDRU VOEVOD MAVROCORDATU/ cu blagoslovenia şi cu toată chieltuiala purtătoriului pravoslaviei prea sfinţitul KIR DANIIL,/ mitropolitul a toată ţara rumânească şi exarhu plaiurilor. Acum într-acest chip.Tipărită şi diortosită în scaunul / Domniei în Bucureşti / la anul de la spăsenia Lumii 1723 / De cucernicul întru Preoţi,/ Popa Stoica, Iacovici. Pe verso se poate vedea stema domnitorului Mavrocordat, cu versurile de preamărire a domnului şi a neamului său.

În pofida acestei deosebiri, asemănarea izbitoare a foilor de titlu este dată de prezenţa aceluiaşi frontispiciu, creaţie a lui Antim Ivireanul, dar şi de folosirea aceloraşi litere pentru scrierea textului. Problema proprietăţii şi provenienţei materialului tipografic folosit pentru aceste două tipărituri este pe larg dezbătută în lucrarea lui Doru Bădără, Tiparul românesc la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea(7). Găsim în acest amplu studiu referiri clare cu privire la Popa Stoica Iacovici, „ a cărui agitată şi bogată activitate se va desfăşura mai ales după 1716, debutând în activitatea tipografică în anul 1715, ca supraveghetor al tipografiei Sfântului mormânt din Bucureşti.”

Fila a doua a Evangheliei din 1723 ne dezvăluie „secretul” diferenţei numărului de file al celor două tipărituri (3 pag.+180 file şi 4 pag.+180 file). Apare aici, pe trei pagini, o ÎNŞTIINŢARE DE CETIRE A EVANGHELIILOR. Pagina a treia a acestei înştiinţări corespunde filei a treia din Evanghelia lui Antim, pe al cărei verso se află gravura ce-l reprezintă pe Evanghelistul Ioan.

De la începutul Evangheliei lui Ioan şi până la penultima pagină, cele două tipărituri sunt identice în ceea ce priveşte conţinutul textului şi foarte asemănătoare ca formulă tipografică. Frontispiciile şi xilografiile ce-i reprezintă pe trei dintre cei patru evanghelişti sunt identice. Referitor la gravura ce-l reprezintă pe Luca Evanghelistul, în BRV (cf. nota 3) este numit ca autor al acesteia „Ursul zugrav”şi este făcută specificarea „după Apostolul din 1704”. Xilogravurile, de dimensiunile unei pagini, prezintă câte un arc superior cu inscripţie grecească, după care apare un semn ce ar putea fi considerat litera A, iniţiala numelui Antim.

În ambele Evanghelii, cele patru gravuri se află la aceeaşi pagină, respectiv 6 (ev.Ioan), 21 (ev.Matei), 56 (ev.Luca), 99(ev.Marcu), ca de altfel şi frontispiciile sau „fruntarele”, cum le denumeşte Dragoş Morărescu în studiul său, Antim Ivireanul, xilograf (6). Acelaşi autor observă, referitor la gravurile lui Antim ce-i reprezintă pe evanghelişti, un „suflu înnoitor”, ce-şi face loc alături de puternica tradiţie autohtonă bizantină. Este vorba despre o viziune italiană, care prin tratarea chipurilor, a detaliilor anatomice, a veşmintelor, duce la o accentuare sculpturalităţii.

Frontispiciile cu Iisus Emanuel în medalion, cu care se deschid Evangheliile lui Matei şi Luca, prezente şi în Evanghelia greco-română , tradusă şi tipărită de Antim în 1693, arată o întoarcere spre tradiţia bizantină. Acestea sunt compoziţii dense, riguros realizate. Tratarea decorativă a florii soarelui şi a lalelei, cupa din care se ridică lujere, abundenţa de elemente florale sunt caracteristici prin care îi pot fi atribuite lui Antim şi alte xilogravuri nesemnate.

Vignetele prezente în tipăriturile ce fac obiectul comunicării de faţă sunt de fapt nişte minigravuri, minuţios lucrate, având şi ele ornamente vegetale. Regăsim în Evanghelia tipărită de Popa Stoica Iacovici majoritatea vignetelor lui Antim, dar apar şi altele noi. Pe unele pagini apar gravuri diferite pentru aceeaşi iniţială (pentru literele A sau Z). E posibil ca numărul plăcuţelor tipografice rămase de la tipografia lui Antim să nu mai fost suficient sau poate noul editor a dorit să pună astfel pecetea propriei personalităţi. Acelaşi lucru se observă şi la elementele decorative ce separă sau încheie capitolele, care uneori sunt identice, alteori diferă.

Un element decorativ surprinzător ca semnificaţie este finala cu cap de leu încoronat, ce apare pentru prima dată în Evanghelia lui Antim din 1697 şi este reprodusă întocmai în Evanghelia din 1723. Ne-am putea duce cu gândul spre leul din stema Olteniei care provine din sigiliul mic al lui Mircea cel Bătrân, fiind considerat a fi stema familială a Basarabilor, în timp ce coroana este însemnul demnităţii şi am putea astfel motiva prezenţa acestei decoraţiuni finale în Evanghelia din 1697, tipărită de Antim în vremea lui domniei lui Constantin Brâncoveanu care, după cum am mai arătat, se considera un Basarab.

Nu s-ar putea însă explica de ce apare şi în Evanghelia tipărită în timpul domnitorului Nicolae Mavrocordat. Dragoş Morărescu (5) dă următoarea explicaţie: „ Leul este, cum notează Sfântul Hipolit, totodată simbolul lui Christ, dar şi al lui Antichrist. Expresia dură, ameninţătoare a fiarei nu reprezintă oare sentimentele Mitropoliei faţă de Sinodul din 27 martie 1697 de la Alba Iulia, convocat de mitropolitul Teofil pentru a accepta unirea cu Roma? ” Acelaşi cercetător că ornament de final de capitol poate fi regăsit în numeroase volume imprimate de Antim şi de ucenicii săi.

La sfârşitul fiecărei Evanghelii (1697 şi 1723) se află câte un colofon (epilog), urmat de câte şase versuri de laudă şi mulţumire lui Dumnezeu. Astfel, la sfârşitul Evangheliei tipărite de Antim în 1697 scrie: Slavă, cinste şi închinăciune celui în Troiţă, unuia Dumnezeu, cari ne-au ajutat după începutu de anu ajunsu şi sfârşitul./ Iară cei ce vă veţi întâmpla a citi bucuraţi-vă în Domnul şi vă rugaţi pentru mine, şi ce greşală veţi afla îndreptaţi cu Duhul blândeţelor nepunându-ne în ponos, că precum iaste cu neputinţă omului a nu păcătui, într-acestaş chip şi Tipografului a rămâne fără de greşală./ Tipăritu-s-au în anul de la spasenia lumii 1697./ De smeritul întru ermonahi Anthim Ivireanul.

Epilogul Evangheliei din 1723 apare „îmbogăţit” comparativ cu cel din 1697. Primele patru rânduri şi jumătate sunt identice, iar apoi se continuă astfel: Că nu iaste lucrare de înger, ci iaste lucrată de mână de ţărână.Că precum este cu neputinţă a nu gusta cineva din moarte, într-acestaş chip şi Tipograful a rămâne fără de greşală./ Tipăritu-s-au în anul de la spasenia lumii 1723./ De cucernicul între preoţi, Popa Stoica Iacovici.

În jumătatea inferioară a ultimei pagini, la fiecare dintre cele două tipărituri, sunt enumerate caracterele folosite la tipărirea cărţilor şi apoi câte şase versuri de mulţumire, altele la fiecare volum, ai căror autori sunt probabil editorii cărţilor. Comparaţia din primul vers al Evangheliei lui Antim, vorbind despre dorul de ţara natală, ar putea fi un indiciu că aceste versuri îi aparţin: Precum cei străini doresc moşia să-şi vază,/ Când sunt într-altă ţară de nu pot să şază,/ Şi ca cei ce sunt pe Mare bătuţi de furtună,/ Şi roagă pe Dumnezeu de linişte bună,/ Aşa şi Tipograful de-a cărţii sfârşire,/Laudă neîncetată dă şi mulţumire.

Evanghelia din 1723 se încheie astfel: Precum cel de călătorie supărat, şi de zăduh îngreuiat,/ Dorind a ajunge la loc umbros desfătat, cu apă îndestulat,/ De călătorie să odihnească, de zăduh să se răcorească,/ Lipsa de călătorie să-şi plinească, la odihnă să-şi sosească,/ Într-acestaşi chip şi tipograful, de a cărţii sfârşire,/ Laudă lui Dumnezeu dă , şi mulţumire.

Nu vom afla poate niciodată dacă pentru tipărirea acestei Evanghelii domnitorului Nicolae Mavrocordat i s-a cerut doar aprobarea şi binecuvântarea sau dacă nu cumva a fost dorinţa sa expresă. Se ştie că în istoria românilor acest domn este menţionat ca un iubitor de carte, având o bibliotecă bine dotată pentru vremea respectivă, îmbogăţită şi prin confiscarea cărţilor care aparţinuseră lui Constantin Brâncoveanu şi pe acelea ale învăţatului stolnic Constantin Cantacuzino. Întreţinea o bogată corespondenţă, ce presupunea şi schimbul de cărţi, cu primatul Angliei William Wake (1657-1737), arhiepiscop de Canterbury (1716-1737) si eruditul Jean Le Clerc (1657-1736), literat si filosof din Amsterdam(7). Nu putem pierde din vedere însă înverşunarea cu care a dorit să scape de mitropolitul Antim Ivireanul. Cu toată această ură, este sigur faptul că domnitorul fanariot era conştient de calităţile tipografului Antim, de valoarea scrierilor şi tipăriturilor sale.

Desigur, demersul de faţă reprezintă doar o primă treaptă a unei investigatii în mod necesar mai complexe, care să „coboare” şi la nivelul textului interior din cele două evanghelii comparate; considerăm, totuşi, că şi prin aspectele pe care le-am evidenţiat se poate vorbi de o continuitate directă între Evanghelia de la Snagov, 1967, şi Evanghelia de la Bucureşti, 1723, ambele în limba română. În acest sens, girul mitropolitului Daniil asupra ediţiei 1723 a contribuit, o dată în plus, la consacrarea versiunii antimiene a acestei lucrări esenţiale în cultul creştin.

Ca atare, putem afirma că martiriul lui Antim Ivireanul nu a pus capăt contribuţiei sale la tezaurul cultural românesc, ci cărţile au continuat să fie reeditate, începând chiar din primii ani de după caterisirea sa. Valoarea scrierilor teologice, a traducerilor şi a tipăriturilor sale a determinat impunerea lor ca repere ale spiritualităţii noastre, deşi numele nu i-a mai fost amintit.

August 2008, Manastirea Cozia

NOTE BIBLIOGRAFICE:

1. v. LAZĂR, IOAN ST., Perenitatea tipăriturilor lui Antim Ivireanul în secolul al XVIII-lea, în vol. “Valori bibliofile din patrimoniul cultural naţional. Cercetare. Valorificare”, Slatina, Editura “Universitatea pentru toţi”, 2006, p.212-215.
2. BIANU, ION şi HODOŞ, NERVA, Bibliografia românească veche, Tomul I (1508-1716), Bucureşti, Ediţiunea Academiei Române, Stabilimentul Grafic J.V. SOCEC, 1903, p.328, nr.103.
3.BIANU, ION şi HODOŞ, NERVA, Bibliografia românească veche, Tomul II (1716-1808), Bucureşti, Editura Academiei Române, Atelierele SOCEC & Co. Societate anonimă, 1910, p.21, nr.182.
4.Op.cit. (n.1 şi 2)
5.ŞTREMPEL, GABRIEL, Antim Ivireanul, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997, pp.69-79, p. 100.
6.MORĂRESCU, DRAGOŞ, Antim Ivireanul, xilograf, în Antimiana I, Centrul de Studii Medievale Antim Ivireanul, volum îngrijit de prof. dr. Ioan St. Lazăr, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2004, pp.44-58.
7.BĂDĂRĂ, DORU, Tiparul românesc la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, Muzeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, 1998, pp.74-78, 184.
8.CERNOVODEANU, PAUL, Relaţiile Angliei cu Principatele Dunărene în perioada 1714-1803, www.itcnet.ro/history/archive/mi1997/current9/mi52.htm

GEORGE VOICA - ,,Poem despre Râmnic – schituri şi mânăstiri vâlcene”

S-a întâmplat în binecuvântată zi de vineri, 11 aprilie 2008, în Sala ,,Antim Ivireanul” din Complexul Cultural al Sfintei Episcopii a Râmnicului, lansarea celei de-a douăzecea cărţi a prozatorului, poetului, eseistului, profesorului George Voica, ,,Poem despre Râmnic – schituri şi mânăstiri vâlcene” – un eveniment de profundă simţire românească. Vorbim despre o carte pe care, citind-o, ai vrea să o păstrezi mereu aproape de sufletul tău; este o cale sigură de înnobilare a spiritului, fiind în acelaşi timp carte de istorie şi poem închinat limbii române.


Maestrul metaforei a reuşit să îngemăneze în ,,măiastra-i carte” stilul ştiinţific şi pe cel beletristic în mod uimitor, pendulând între cele mai noi descoperiri ale cercetătorilor istorici şi cele mai meşteşugite asocieri de cuvinte. S-ar putea spune că a scris cu o grijă disperată de a nu rupe vraja frumoaselor sau tulburătoarelor întâmplări evocate, dar ar fi prea puţin. Ar fi parcă mai potrivit zis cu pioşenie, cu evlavie şi parcă tot n-ar fi de-ajuns pentru omul George Voica, dăruit de Dumnezeu cu harul şlefuirii cu sufletul a pietrelor rare numite cuvinte.

Cititorul ce va deschide această carte va fi inevitabil atras de stilul autorului, ce-l va determina să parcurgă pe nerăsuflate nu doar ,,Poem pentru Râmnic”, ci şi celelalte 21 de nestemate prinse în colier şi ferecate cu ,,Epilog scris pe o lacrimă”. Frazele poetului-narator curg uneori lin şi unduios ca apele bătrânului Alutus, alteori cu rostogoliri de repezi ape de munte. Este un limbaj aproape molipsitor, inversiunile cu iz arhaic folosite de autor, dar şi multitudinea cratimelor, suprapuse uneori peste virgule (,,zvelte precum regina-nopţii, seara,-n grădină, talia-i subţire spre luna nouă-şi îndreaptă”, ,,Iată,-aşadar, cum vremile-au curs pe sub neguroasele zări”), imprimând textelor o muzicalitate aparte, ,,furată” poate de la cetele îngereşti ce se pogoară-n tainice nopţi peste Surpate, locul naşterii acestor miraculoase scriituri.

George Voica ne prezintă în cartea sa adevăratul Râmnic, de la geto-daci şi până în zilele noastre, cu dragostea cu care Mircea cel Bătrân l-a numit ,,oraşul domniei mele”. Dar Râmnicul este doar o stea în constelaţia străvechilor vetre de latinitate evocate de către autor. Cu aceeaşi dragoste ne conduce şi la curtea regelui-poet Cotyso, acolo unde este posibil ca şi ,,Ovidiu să fi fost supus descântecelor cu efect terapeutic asupra trupului şi sufletului, căci peste sufletul său bătea un vânt de tristeţe şi de singurătate şi-o tălăzuire de lacrimi sălcii viaţa-i întreagă-i era.” În doar câteva ore de lectură putem străbate întreg ţinutul vâlcean, încărcat de istorie, de la Mânstirea Turnu, pe la Cozia Veche şi Cozia lui Mircea cel Bătrân, pe unde ,,[...] Respiraţia Romei e însă la fel de fierbinte; scuturi de-aramă răsfrâng luceferii, stelele în oglinzile tremurătoare ale Oltului; roua pe ierbi şi pe plai tremură-n prelungă mirare;[...]” şi până ,,[...] la Arnota, sus, unde şi-acum Iisus Hristos stă rezemat de alba sa Cruce, iar crucea-rezemată de cer!...” , fără a ocoli nici măcar unul dintre Sfintele lăcaşe cuprinse în acest plin de vrajă tărâm.

Mulţumire se cuvine celui ce Dumnezeu, în marea-i bunătate, i-a dăruit metafora.

Frumoasă lecţie de istorie, credinţă şi limbă românească am primit spre a lăsa ca moştenire!

Binecuvântată fie pana muiată-n al lunii argint, în lacul de la Surpate-oglindit!

Luminează-i-se mintea şi încălzească-i-se sufletul de-ale tăinuitelor comori flăcări!

Fie ca dintr-al munţilor adânc vaiet, din abia şoptit-a brazilor tânguire, din ameţitoarea magnoliilor mireasmă şi alte măiestrite slove să se nască!

Roxana-Aurora Duţă, iulie 2008, Rm. Vâlcea ( Publicat in rev. LUMINA LUMII, An XVII, nr. 17, Rm. Vâlcea, 2008)

JOCUL APARENŢELOR ÎN ,,ŞARPELE” DE MIRCEA ELIADE

Autor: Roxana-Aurora Mărăcine Duţă (studiu publicat in REVISTA DE FILOLOGIE, nr.3/2008, Universitatea Piteşti )


Résumé: On présente dans cet article un aspect caractéristique pour la création fantastique de Mircea Eliade : une atmosphère enveloppée en mystère, un mélange de rêve et de réalité, de banal et miraculeux, de sacré et de profane. Ce permanent balancement est perçu comme un jeu des apparences déroulé autour d’un symbole devenu érotique - le serpent.


Pentru Mircea Eliade, creaţia constituie trăsătura specifică a condiţiei umane. Depăşirea limitelor spaţiale şi temporale ale acesteia îşi găseşte rezolvarea în opera sa fantastică. Lectura acestor scrieri fantastice devine o veritabilă aventură a spiritului, dobândind o putere de atracţie încărcată de mister asupra cititorului însetat de cunoaştere, care simte o nevoie acută de a trăi cu conştiinţa existenţei universurilor paralele.

Conform opiniei lui Tzvetan Todorov(1), fantasticul în proza lui Eliade este unul de tip erudit, autorul făcând apel la istorie, psihanaliză, filosofie, mitologie, perfecta împletire dintre straniu şi miraculos producând un fantastic pur, a cărui temă principală este relaţia dintre sacru şi profan. În ,,Şarpele”, ca şi în alte opere ale lui Mircea Eliade din perioada interbelica, fantasticul apare ca o ,,ruptură în ordinea firească a lucrurilor’’, ca o pendulare permanentă între banal şi miraculos, între aparenţă şi profunzime, între vis şi realitate, între sacru şi profan.

Schema epică a nuvelei ,,Şarpele”(1937) se subordonează formulei elaborate de Eliade pentru naraţiunile mitico-fantastice şi reprezintă un pattern pentru proza fantastică eliadescă, in trecerea de la fantasticul magic la fantasticul mitic (2).

La un prim nivel al lecturii sau, altfel spus, la nivel profan, ,,Şarpele” poate fi considerată o povestire erotică. Un grup de vilegiaturişti iau parte la o petrecere organizata intr-un conac boieresc, undeva la tara. Grupul se deplaseaza la o mânăstire din apropiere pentru a continua petrecerea. Intâlnirea cu Andronic va schimba cursul firesc al lucrurilor, el implicându-i pe eroii povestirii într-o practică magică. În această structură de suprafaţă se inserează discret procedee specifice epicii fantastice, ceea ce impune un alt nivel al interpretării, o interpretare după alt cod. La acest al doilea nivel se intersecteaza trasee mitice, cum sunt cel al labirintului, al cuplului primordial. Este prima scriere eliadescă în care ambiguitatea dintre semnificaţia magică şi aceea profană prevalează asupra clasicei ambiguităţi raţional-fantastic, cultivate în proza fantastică. Efortul de revelare a structurii magico- mitice din subtext, de descifrare a sensurilor ei, este cel care amplifică valoarea estetică a acestei scrieri.

Complexul mitico-fantastic porneşte de la elemente simbolice, culminând cu cel al şarpelui, care prin plurisemantismul său mitic impune o căutare a sensurilor celor mai profunde. În concepţia si creaţia lui Mircea Eliade, şarpele este un semn al renaşterii, al infinitului şi al dedublării. Aşezat la originea oricărei cosmogonii, şarpele este considerat un animal lunar, fertilizator şi regenerator. Fiind epifanie a lunii, şarpele controlează ritmul vieţii şi devenirea feminină. Spirit al adâncurilor, reprezentând forţele necontrolate ale naturii, el este cunoscător al secretelor, izvor de înţelepciune. Legătura magico-religioasă cu apele îl asociază ploii fertilizatoare (Şarpele cu pene este un simbol al norilor şi al curcubeului.). Şarpele care-şi înghite coada sugerează veşnica prefacere a morţii în viaţă şi a vieţii în moarte, infinitul. Prototip al roţii zodiacale, emblema transformării continue a materiei, simbol al lumii limitate, prin evocarea imaginii cercului el este, de asemenea, obstacolul de care se loveşte omul în căutarea absolutului.

După alungarea din Rai a lui Adam şi a Evei, şarpele a fost considerat un simbol al ispitei şi al vicleniei, o transfigurare a diavolului. Pentru creştinism, el are un dublu simbolism: cel care o tentează pe Eva îl reprezintă pe cel descendent (căderea în păcat), iar toiagul lui Moise, ce se transformă în şarpe, reprezintă simbolul ascendent (valorile spirituale). Acest dublu simbolism este întrezărit şi în simbologia orientală, care vorbeşte de Ida şi Pingala, cei doi şerpi închişi în centrul coccigian, cu tendinţe de mişcări contrare(3).

Vorbind aici despre o naraţiune a devenirii erotice, nu putem să nu amintim că, din punct de vedere psihologic, şerpii reprezintă inconştientul sau elemente reprimate care invadează conştientul uman. Psihanalistul Sigmund Freud l-a considerat un simbol sexual(4).

În ,,Tratatul de istoria religiilor”(5), Mircea Eliade acordă un spaţiu important polisimbolismului şarpelui, punându-l în legătură cu simbolismul lunar. ,,Astfel întâlnim - scrie M.Eliade - ansamblul Lună-Ploaie-Fertilitate-Femeie-Şarpe-Moarte-Regenerare periodică, dar, uneori avem de-a face numai cu ansamblurile parţiale Şarpe- Femeie-Fecunditate sau Şarpe-Ploaie-Fecunditate, sau, încă, Femeie-Şarpe- Magie”, acesta din urmă fiind evident în nuvela ,,Şarpele”. Toate aceste semnificaţii, şi multe altele, au fost cunoscute şi interpretate în profunzime de către M.Eliade.

Există în opera fantastică a lui Eliade un substrat livresc sau chiar scientist al fantasticului. În ,,Şarpele”, acest substrat este permanent prezent, el constituind schema povestirii sau cheia interpretării, pe care ne-o oferă însuşi autorul, prin replica personajului principal, Andronic: ,,Dumneata ştii câte simboluri se leagă de şarpe în credinţa tuturor popoarelor[...]” (6). Este aceasta o provocare, o trimitere spre studiile de istorie a religiilor, spre un continuu efort vizând decodarea hermeneuticii eliadeşti.

Într-un studiu aparţinând lui Sorin Alexandrescu (2), s-a remarcat modul subtil în care se face trecerea spre sacru în scrierile lui M.Eliade. În ,,Şarpele”, jocul este mijlocul de anticipare a seducţiei fantastice, având loc o trecere a ludicului în sacru. Jocul gratuit, apoi jocul ritual şi cel ceremonial al fugii lui Andronic şi al reunirii din insulă (7) reprezintă ipostaze ale seducţiei, dispuse concentric în jurul insulei, şi ea prezentată gradat, dar continuu, ca un ,,spaţiu de excepţie: la început în legătură cu întâmplarea înecului, apoi ca adăpost al şarpelui, în fine, ca locus paradisiac şi în anume măsură predestinat pentru întâlnirea dintre Andronic şi Dorina”(Marian Papahagi, Eros şi utopie).

Pe schema cercurilor concentrice se bazează tehnica arhitecturii narative a lui Mircea Eliade. Acumulările şi reinterpretările, sau chiar reluările, sunt elemente specifice naraţiunii fantastice eliadeşti, ce culminează cu o concentrare finală a simbolurilor.

Revenind la jocul ce anticipează seducţia fantastică, este important de remarcat cadrul natural în care se desfăşoară. Jocul propus de Sergiu Andronic tovarăşilor săi începe într-un decor ce sugerează erosul, dar şi începutul probei labirintului: ,,Parcă întreaga pădure respira acum omeneşte, cald, carnal. Parcă năvăleau din toate părţile aburi de trup dezvelit, şi în toate boschetele respirau perechi înlănţuite”(8). Acesta este momentul în care se face prima aluzie la şarpe, la fiorul produs de teama existenţei unui şarpe în apropiere. Este punctul de pornire în încercările labirintului, încercări ce converg spre un spaţiu privilegiat, acela al insulei edenice. Seducătorul Andronic joacă rolul iniţiatului; el pregăteşte ,,punerea în scenă” a împlinirii erotice a Dorinei, fiind în acelaşi timp regizor şi actor. Ambiguitatea personajelor derivă din dubla participare a lor într-un timp real şi unul fantastic.

Din momentul începerii jocului de gajuri, mai multe serii simbolice se vor întrepătrunde în naraţiune până la nunta cosmică, din spaţiul privilegiat, insula magică, ce-şi exercită magnetismul asupra tuturor personajelor, aceşti indivizi rupţi parcă de realitatea socială, apţi pentru a transcende în universuri paralele. Deşi un joc inocent în aparenţă, el exercită asupra participanţilor presimţiri neliniştitoare. Întoarcerea la mânăstire pare a fi un antract în cadrul spectacolului aflat în derulare. Coborârea lui Andronic în beciul mânăstirii, chiar înainte de servirea mesei, evocarea poveştii despre moartea Arghirei, ,,frumoasa din lapte”, ca şi mărturisirea că are sentimentul că a trăit continuu la mânăstire, dau noi fiori martorilor. Motivul beciului, prezent şi în ,,Domnişoara Christina”, constituie o transfigurare spaţială, dar şi una magică.

Urmează momentul de mare tensiune al invocării şi alungării şarpelui. Andronic îi vorbeşte şarpelui şi află că ,,dobitocul blestemat, rămas fără soaţă” a venit la nunta Dorinei, logodnica lui Manoilă. Aici, şarpele apare ca un simbol al mormintelor, revenit în lumea celor vii ca să ceară un suflet. Şarpele îşi caută mireasa pentru a rupe blestemul despărţirii lor. Povestea Arghirei, ca şi jocul iniţiat converg spre asumarea de către Andronic a rolului şarpelui, plecarea şarpelui pe insulă fiind echivalentă cu plecarea ulterioară a lui Andronic. Este momentul în care Dorina ,,se vede” atârnată de braţul lui. Liza, însă, crede că ea este aleasa, fascinată fiind de ,,jocul obraznic, bărbătesc al şarpelui”, acest lucru constituind pentru Dorina o provocare.

După plecarea lui Andronic-înecatul-şarpele-mirele Arghirei-seducătorul, visul îi relevează Dorinei că ea este mireasa moartă a şarpelui şi imediat ce se trezeşte pleacă în insula din mijlocul lacului, unde Andronic o aşteaptă. La fel ca insula lui Euthanasios din povestirea eminesciană ,,Cezara”, insula, această axis mundi, devine loc al celebrării erosului. ,,Dorina simte chemarea originilor ei şi înţelege că prototipul său este cel de mireasă a Şarpelui.”(9) Puterea ritualului o sustrage pe Dorina destinului său şi o apropie de condiţia primordială. Se reface astfel unitatea cuplului primordial, cei doi păşesc pe insulă ca în Edenul odată promis şi refuzat mai apoi. Apariţia ,,ochiului sângeriu al soarelui”(10) simbolizează reinstaurarea supremaţiei spiritului asupra materiei. Nunta cosmică s-a împlinit şi cei doi adorm goi, somnul lor simbolizând trecerea de la profan la sacru.

Mircea Eliade, în lucrarea sa ,,Ocultism, vrăjitorie şi mode culturale”(11)explică: ,,Sacralitatea vieţii sexuale nu putea fi înlăturată radical nici în iudaism, şi nici în creştinism. Pentru că nuditatea rituală şi relaţia sexuală liberă nu erau numai puternice forţe magico-religioase; ele exprimă totodată nostalgia pentru o existenţă umană cuprinsă de beatitudine, ce corespunde în acest context iudeo-creştin stării paradiziace de dinaintea Căderii.”

În ceea ce priveşte toponimia şi onomastica din nuvela ,,Şarpele”, ar fi de remarcat denumirea localităţii ,,Fierbinţi” în deplină concordanţă cu erosul torid, numele Dorina ca fiind echivalentul dorinţei, al unei dorinţe îndelung refulate şi cel al lui Andronic, ducând desigur cu gândul la ,,androginizarea” omului prin dragoste, despre care vorbeşte şi Mircea Eliade într-unul din capitolele ,,Tratatului de istoria religiilor”.

Incercând să desluşim tainicele înţelesuri ale prozei fantastice eliadeşti, ne trezim în mod ireversibil prinşi în jocul aparenţelor, fiecare lasâdu-se pradă mirajului propriei insule de fericire.



Note bibliografice:

1. TZVETAN, TODOROV, Introducere in literatura fantastica, În româneşte de Virgil Tănase, Editura Univers, 1973, p.59

2. ALEXANDRESCU, SORIN, Dialectica fantasticului, studiu introductiv la volumul La tiganci si alte povestiri,E.P.L., 1969.

3. CHEVALIER, JEAN & GHEERBRANT, ALAIN, Dicţionar de simboluri, Bucureşti, Editura Artemis, 1995, pp.107-117, 155-157.

4. RUŞTI, DOINA, Dictionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, Editura Coresi, 1997.

5. ELIADE, MIRCEA, Tratatul de istoria religiilor,Luna si mistica lunara, Humanitas, 2005.

6. ELIADE, MIRCEA, Şarpele, Cluj-Napoca, Editura V-V Press, 1991, p. 69.

7. PAPAHAGI, MARIAN, Eros şi utopie, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1999 (Ediţia a II-a), pp. 107-110.

8. ELIADE, MIRCEA, Şarpele, Cluj-Napoca, Editura V-V Press, 1991, p. 41.

9. MIHAI, VIOLETA, Mircea Eliade – Proza fantastică, Editura Viitorul românesc,pp. 57-65.

10. EVSEEV, IVAN, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Timişoara, Editura Amarcord, 1994, p.170-171.

11. ELIADE, MIRCEA, Ocultism, vrăjitorie şi mode culturale, Eseuri de religie comparata, Bucureşti, Editura Humanitas, 2006, Ed. a 2-a, rev.,trad. Elena Bortă, p. 114.