CÂNTAREA CÂNTĂRILOR ÎN ECHIVALENȚE ROMÂNEȘTI
Autor: Roxana-Aurora Mărăcine Duţă (studiu publicat in
REVISTA DE FILOLOGIE, nr.1/2006, Universitatea Piteşti )
Motto:
Chante-moi l’amour unique,
Qui a plus de deux mille ans;
Mon coeur vaut bien un cantique,
Chante-moi
le chant des chants!
(Esther Ofarim, Le chant des
chants, 1973)
Sfânta
Scriptură sau Biblia este cartea
cea mai reprezentativă a omenirii. O
carte veche de mii de ani, această Carte
a cărților, dacă nu ar fi opera lui Dumnezeu, ar putea fi considerată o
capodoperă a spiritului uman. Faptul că ea a parvenit umanității prin
intermediul poporului evreu, un popor mic, disprețuit de alte popoare, poate fi
considerat un miracol.
În Sfânta
Scriptură, Cântarea Cântărilor
este Cartea atribuită lui Solomon. De
aproape trei mii de ani, de când înțeleptul fiu al lui David a dăruit lumii
poemul liric Cântarea Cântărilor,
sute de generații s-au înălțat spiritual ascultând și încercând să pătrundă taina
acestei creații. Exegeții Vechiului
Testament, ca și cei ai Noului Testament, au avut de întâmpinat numeroase
dificultăți privind atribuirea canonicității acestui text. Motivele ce au dus
la menținerea Cântării Cântărilor nu
au fost aceleași pentru canoniștii Vechiului Testament ca și pentru cei ai Noului
Testament.
Dacă în Vechiul Testament nu ar fi
fost socotită o creație alegorică, Cântarea
Cântărilor ar fi trebuit exclusă din canonul biblic. S-a considerat însă că
dragostea dintre bărbat și femeie sugerează raportul Dintre Dumnezeu și Israel.
Exegeții Noului Testament au uzat tot de alegorie pentru a hotărî rămânerea
acestui text, aparent laic, în cuprinsul Sfintei
Scripturi. De astă dată, iubirea dintre mire și mireasă (Solomon și
Sulamita) nu a mai fost identificată cu raportul dintre Dumnezeu și Israel, ci
cu acela dintre Hristos și Biserică. Era deci o profeție despre venirea lui
Mesia, o prefigurare a Bisericii ca mireasă a lui Hristos. De-a lungul
timpului, exegeții și-au exprimat rezervele față de explicațiile alegorice, în
text existând pasaje atât de laice încât prezența lor a dus spre o interpretare
literală.
În anul 135 după Hr., exegetul
iudaic Rabi Akiba a interzis lecturarea Cântării
Cântărilor la nunți, considerând-o o creație alegorică. Faptul că sinoadele
ecumenice i-au condamnat uneori pe cei ce înclinau spre interpretarea ca poem
laic de dragoste nu a convins pe deplin, ”unii nuanțând-o prin aprecierea că în
Cântarea Cântărilor se glorifică
dragostea pură în opoziție cu cea senzuală și vulgară” (Antonie Plămădeală).
În Noul Testament, Iisus Hristos
este, de multe ori, numit mire, iar Biserica este numită mireasă, și acesta a
fost un argument destul de puternic pentru o interpretare alegorică, ce a fost
până la urmă admisă oficial. Cântarea ”Vino, vino din Liban, mireasă” (text din
C.C., VI, 8), plasată adesea la începutul slujbei cununiei, a înclinat totuși
spre interpretarea literală, dar P.S. Antonie Plămădeală amintește în studiul
său dedicat Cântării Cântărilor că
Sf. Ap. Pavel interpreta cununia ca pe uniunea dintre Hristos și Biserică, deci
tot spre alegorie înclina.
Eruditul Origen a scris două volume
despre interpretarea prezenței Cântării
Cântărilor în canonul biblic. Tot spre alegorie au înclinat și cei mai
importanți dintre Sfinții Părinți. Sfântul Grigorie de Nyssa a exprimat într-o
formulă metaforică interpretarea alegorică conform căreia mirele este Iisus,
iar mireasa devine Biserica, într-o lumină a Taborului.
Unii cercetători au dat cărții o
interpretare mariologică. Poetul Ioan Alexandru, în introducerea la Cântarea Câtărilor, tradusă de el
(București, 1977), se referă și la această interpretare. În prefața aceleiași
cărți, Zoe Dumitrescu Bușulenga interpretează ca ”prețioase piese lirice”
chemările dragostei dintre mire și mireasă, spunând despre dialogul sufletelor
îndrăgostite că ”îngăduie trancendența frumuseții imaginilor, a tipului de
sensibilitate, vorbind despre iubirea ipostaziată într-o lume a unui moment
istoric, a unei societăți, în haina liricii vechilor evrei. Privirea aruncată
asupra iubirii se duce dincolo de aspectele ei imediate, ca și privirea
aruncată frumuseții. Ca în marea poezie a lumii, aici nu mai este vorba de
simple figuri de retorică, ci de simboluri care relevă adâncimile arhetipale,
unice, esențiale ale iubirii.” O astfel de interpretare ar putea fi înțeleasă
ca o întoarcere la interpretarea literală, dar ”adâncimile arhetipale” sunt
explorate prin intermediul simbolurilor, deci al alegoriilor.
Permanenta pendulare între a atribui Cântării
Cântărilor un sens profan sau unul sacru, deplasarea dinspre ”eros” spre
”agape”, nu au știrbit cu nimic frumusețea celei mai controversate Cărți din
cuprinsul Bibliei. Efectele acestui
poem asupra sufletelor exaltate, fie de focul credinței, fie de al creației, se
văd prin apariția unei adevărate literaturi dedicate acestuia sau inspirate din
el. Cele mai valoroase producții literare pot fi considerate acelea care înglobează
ambele niveluri de interpretare.
Există în literatura română autori care au scris literatură religioasă
pentru a-și afirma o credință proprie sau pentru a ilustra eforturile personale
de a-și asuma credința. Puțini dintre ei au reușit să nu intre în contradicție
cu doctrina Bisericii.
Vasile Voiculescu poate fi considerat un exemplu în acest sens prin
capodopera sa lirică Ultimele sonete
închipuite ale lui Shakespeare. Un foarte bun cunoscător al operei lui
Voiculescu, dar și al omului Vasile Voiculescu, s-a dovedit a fi Bartolomeu
Valeriu Anania. El însuși preocupat și fascinat de pătrunderea tainei Cântării Cântărilor, a încercat să
descopere înțelesurile profunde ale ”sonetelor închipuite”, în crearea cărora
Vasile Voiculescu a uzat de limbajul ”erosului” din poemul biblic,
transferându-l în aria lui ”agape”.
În cărțile sale, Rotonda plopilor
aprinși și Din spumele mării, Valeriu
Anania vorbește despre autorul ”sonetelor închipuite” ca despre un scriitor al
adâncurilor și afirma că poeziile din ciclul mai sus amintit nu pot fi înțelese
fără a lua în seamă faptul că Vasile Voiculescu era un inițiat în isihie ( cuvânt grecesc care, în
accepția practicii isihaste, înseamnă liniște, pace lăuntrică, concentrare în
sine). Lecturile sale filocalice au deschis calea inițierii isihastice în jurul
anului 1950. Prin meditație și exerciții spirituale, poetul depășea starea de extaz
și ”se ridica până la cea de entaz, adică la înmănuncherea sufletului în
propriul său interior, la întâlnirea eu-lui cu Logosul” (Valeriu Anania).
Dacă relația dintre Logosul divin și sufletul uman sprijină alegoria din
Cântarea Cântărilor, doctrina
isihastă deplasează accentul principal pe inima omului, cuvânt de genul
feminin, atât în limba română, cât și în limba elină, după cum observa Valeriu
Anania. Este ușor de bănuit că ori de câte ori se face referire la o „ea” în
textul Sonetelor, aceasta nu poate fi
decât ”inima” (”anima”), principiul feminin al ființei bărbătești. În Sonetul 62 i se spune poetului:”Tu ai
numai ureche de-ți trebuie cuvinte? / Alt soi de graiuri nu simți? Cu inima
n-auzi?”, iar în Sonetul 80 i se
vorbește:”Taifunul unei inimi...” / Cu inima plecată pe el s-asculți încet...”.
Se poate observa că, deși Vasile Voiculescu și-a scris sonetele după
modelul lui Shakespeare, ele sunt mult mai înrudite cu cel mai frumos poem de
iubire din literatura ebraică și universală – Cântarea Cântărilor. Dialogul din sonete se desfășoară însă în plan
vertical: ”Îndură-te, coboară și vino de mă vezi...”(Sonetul 22) sau ”Când... /
ai să mă chemi la tine, puternicul meu domn?”(5). Erotismul din Sonetele lui Voiculescu constituie doar
o problemă de limbaj poetic.
Valeriu Anania si-a expus gândurile neavând putința de a oferi „cheia”
sonetelor. El considera că aceasta este o operă de geniu și „ca orice operă de
geniu, și aceasta este și rămâne deschisă nesfârșitelor posibilități de
înțelegere și asimilare”. Își încheie studiul citând versuri voiculesciene cu
valoare de profeție:
Din groapa mea zvâcni-va o flacără târzie;
Din groapa mea zvâcni-va o flacără târzie;
Atunci întreaga lume va desluși , uimită,
Crescând misterioasă a noastră poezie.(6)
Luiza Carol, o traducătoare evreică a versurilor lui V.Voiculescu în
limba engleză, mărturisește în eseul său, Vasile
Voiculescu și aventura traducerii, că,
încercând să pătrundă esența poeziilor pe care își propusese să le traducă,
a lecturat cartea lui Liviu Grăsoiu, Poeziile
lui Vasile Voiculescu, și a constatat că este perfect de acord cu afirmația
acestuia: „Avem de-a face cu o operă extrem de unitară, o construcție realizată
pe baza unor linii de forță conducătoare bine trasate și netrădate nici un
moment de autor”. Acest mister, această taină bănuită și nepătrunsă încă,
apropie Sonetele de Cântarea Cântărilor.
Tudor Arghezi este poetul ce a considerat că în Biblie s-au concentrat înțelesurile nedeslușite ale Începutului și
Sfârșitului și care a descoperit în paginile sacre lecția „simplicității
aparente”. Legăturile profunde ale operei argheziene cu Biblia au fost identificate încă din 1939 de către Pompiliu
Constantinescu. Mai recent, Marin Beșteliu (în cartea Tudor Arghezi – poet religios) și-a exprimat rezervele în legătură
cu perspectiva globalizatoare, sugerând necesitatea unei atenții deosebite
asupra termenilor „biblic” și „mistic”.
Autorul Psalmilor a selectat
din instinct acele „Cărți” ale Bibliei
în care poezia este precumpănitoare, printre care s-a aflat și Cântarea Cântărilor. Este evident că
Tudor Arghezi are ca model celebrul poem biblic în poezia Mireasa, unde amintește textual: „Cum ai făcut și tu în carte /
Mireasă!”.
Arghezi a descoperit în textul sacru un model de expresivitate prin
valorificarea comparației plastice, în care elogiul ființei umane se face prin
asemănări cu elemente ale universului înconjurător. Se poate observa o anumită
îndrăzneală a lui T. Arghezi în folosirea comparațiilor. Astfel, el compară
femeia cu pământul sau grădina, iar mirele cu boul alb și nevinovat (în Logodna).
În Biblie, mireasa este
elogiată pentru grația făpturii („Ca un telegar la carul lui Faraon pari”),
pentru frumusețea unică („crin între spini”), pentru castitate și feciorie
(„grădină încuiată”, „izvor pecetluit”). Simbolic, femeia este sublimă ca o
cetate („ca Tirța și ca Ierusalimul”).
La Arghezi, compararea femeii cu grădina are o semnificație diferită. În
poezia Logodna, mirele întreabă:
Vrei tu să fii pământul meu
Cu
semănături, cu vii, cu heleșteu,
Cu
pădure, cu izvoare, cu grădini?
și încheie cu o altă comparație:
Vrei tu să fii grădina mea
De
iarbă mare și de catifea?
Poezia Căsnicie se integrează și ea în această Cântare a Cântărilor argheziană. Arghezi a asimilat profund din Cântarea Cântărilor înțelegerea iubirii
ca miracol prin care ființa se integrează ritmului vieții univesale. Senzualismul
sugerat al chemării la dragoste descinde în mod evident din spiritualismul
elementar al eroticii din Cântarea
Cântărilor.
Marin Beșteliu, referindu-se la
capacitatea lui Arghezi de a intui sacrul în profan sau de a sacraliza
profanul, scria: „Este această forță a intuirii sacrului [...] contribuția lui
Arghezi la corectarea Vechiului Testament prin unificarea într-o viziune
poetică rotundă a mitului Paradisului cu cel al Cântării Cântărilor".
De curând, poetul Radu Cârneci a
adus la lumină o traducere, de fapt o „parafrază modernă a poemului biblic Cântarea Cântărilor”. Este vorba despre
un poem dramatic cu același titlu, o capodoperă, ce trezește o profundă emoție.
Radu Cârneci a reușit, într-un mod surprinzător, să adapteze metaforele și
comparațiile din Biblie la realitatea
actuală. Nimic nu a fost pierdut din vedere. Chemările mirilor din Biblie sunt prezente și valorificate.
Superlativele cu care mirii se adresează unul altuia sunt unele foarte
apropiate de cele ale lui Solomon, altele parcă și mai puternice ca sugestie:
„zeiasca desfătare”, „tu, cea mai mândră din Ierusalim”, „cea mai frumoasă”,
„Domnul meu”, „stăpână”, „Tu, Domnul meu, iubitul meu și frate”.
Ultimul exemplu ne duce spre înțelesul lui „agape” și ne îndeamnă la o
interpretare alegorică a poemului. Alegoria este parcă mai consecventă decât în
Cântarea biblică, pasajele aparent
laice fiind mult mai reduse. În articolul „Sacerdot în templul iubirii: Radu
Cârneci” (Revista Tricolorul),
Constant Călinescu face un elogiu al Poetului și atenționează că „ne aflăm în
fața singurului poet român care a practicat spiritualismul estetic, adică acea
doctrină care ar fi putut reduce la tăcere spiritualismul vulgar și
cotropitor”.
Se cuvine a se remarca volumul mare al literaturii apărute în lumina Bibliei, în general, și, în mod
deosebit, în cea a poemului liric Cântarea
Cântărilor. Puțini scriitori au reușit însă transpunerea sacrului în
profan. Ceea ce a atras și a inspirat a fost proiectarea reciprocă a
personajelor într-un registru al transumanului. Există autori care au
valorificat doar iubirea manifestată prin credință sau credința unită cu
iubirea.
Nu vom ști niciodată câte Cântări
ale Cântărilor au fost scrise sau simțite, dar suntem siguri că poemul
biblic Cântarea Cântărilor,
capodoperă a liricii erotice, va rămâne posterității ca o „întrebare mereu
deschisă” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga).
Note
bibliografice:
*** Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988
ANANIA, VALERIU, Rotonda
plopilor aprinși, Editura Cartea Românescă, 1983
ANANIA, VALERIU,
Din spumele mării, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1999, pp. 187-193
BEȘTELIU, MARIN, Tudor Arghezi – poet
religios, București, Editura Cartea Românească, 1999, pp. 111-155
DRIMBA, OVIDIU, Istoria literaturii universale, Ediție
definitivă, Vol. I, București, Editura Saeculum și Editura Vestala, 1986
DUMITRESCU-BUȘULENGA, ZOE, Studiu introductiv la vol. Cântarea Cântărilor, traducere din limba
ebraică, note si comentarii de Ioan Alexandru, București, Editura Științifică
și Enciclopedică, 1977, p. 11
LACOCQUE, ANDRE, RICOEUR, PAUL, Cum să înțelegem Biblia, Traducere de
Maria Carpov, Iași, Editura Polirom, 2002, pp. 353 - 392
PLĂMĂDEALĂ, ANTONIE, Cuvinte
duhovniceşti, Tipografia Eparhială Sibiu, 2000, p. 109
VOICULESCU,
VASILE, Ultimele sonete închipuite ale lui Shakesperare în traducere
imaginară, București, Editura Minerva, 1981.