joi, 1 aprilie 2010

De la Evanghelia antimiană (1697) la Evanghelia din Bucureşti (1723) – o privire comparativă

Autor: Roxana-Aurora Duţă (Studiul a fost publicat în LUMINA LUMII, An XVIII, nr.18, Râmnicu Vâlcea, 2009)


Istoria literaturii române si Istoria Bisericii Ortodoxe Române consemnează contribuţia lui Antim Ivireanul la zestrea culturală a poporului român, indeosebi pe aceea de tipograf si de autor de scrieri cu carácter teologic, rangurile dobândite în ierarhia bisericească: egumen al Mânăstirii Snagov, episcop al Râmnicului, mitropolit al Ungrovlahiei, dar şi martiriul ce a urmat unor nedrepte învinuiri. Ascensiunea i-a fost, cu siguranţă, înlesnită de multitudinea aptitudinilor (poliglot, sculptor, gravor, autor de scrieri cu caracter teologic, tipograf, arhivist, bibliotecar, topograf), dar şi de nivelul aptitudinilor sale efective.

Despre tipăriturile lui Antim Ivireanul şi despre valoarea lor s-a scris mult, ele prezentând interes nu doar pentru teologi, ci şi pentru cercetătorii din alte domenii. Continuitatea prezenţei tipăriturilor sale în secolul ce a urmat caterisirii ,,dictate” de Gramata patriarhală şi sinodală emisă în 1716 constituie un câmp de cercetare deschis. Studiul recent al profesorului Ioan St. Lazăr, ,,Perenitatea tipăriturilor lui Antim Ivireanul în secolul al XVIII-lea”(1), reactualizează această temă, aducând elemente permptorii în continuarea altora precedente, demonstrând că tipăriturile lui Antim au fost folosite în mai multe rânduri fără să i se pomenească numele. Sunt evidenţiate lucrări tipărite la Bucureşti, dar şi producţii ale centrului tipografic râmnicean, ce reprezintă reeditări ale unor cărţi pe care numai Antim Ivireanul le-a tipărit anterior, dintre care amintim Acatistul Născătoarei de Dumnezeu şi Slujba Sfântului Visarion. O altă carte supusă atentiei este Molitvelnicul antimian, tipărit la Târgovişte în 1713, cu reeditările de la Bucureşti, în 1729, şi Râmnic, 1730, în vremea episcopului Inochentie. De asemenea, este urmărit parcursul Octoihului tipărit de Antim în 1706, la Râmnic, cu varianta îmbogăţită tot de el, în 1712, la Târgovişte, şi numeroasele ediţii apărute de-a lungul veacului al XVIII-lea, fără ca numele ilustrului tipograf să fie amintit în cuprinsul lor. Este adevărat că în epoca de care vorbim nu se punea preţ pe drepturile de autor, dar este o datorie a iubitorilor de carte şi de adevăr să aşeze lucrurile la locul cuvenit.

Comunicarea de faţă vine să continue demersul iniţiat de autorul lucrării evocate mai sus şi este rezultatul unei cercetări întreprinse asupra a două tipărituri existente în biblioteca Mânăstirii Cozia, Evanghelia tipărită de Antim Ivireanul la Snagov, în anul 1697, şi Evanghelia din 1723, tipărită la Bucureşti. Principalul obiectiv al cercetării este acela de a demonstra ca textul celor două tipărituri este identic şi că nu numai conţinutul, ci şi formula tipografică şi xilografiile, ca şi frontispiciile şi alte elemente decorative au fost păstrate, cu foarte puţine excepţii. Exemplarele de la Cozia corespund descrierii ştiinţifice din Bibliografia Românească Veche(1;2), respectiv Tomul I (1508-1716) şi Tomul II (1716-1808), în care Ion Bianu şi Nerva Hodoş au descris exemplarele similare existente în Biblioteca Academiei Române. Compararea lor ar putea aduce noi informaţii privind măsura în care tipăriturile lui Antim Ivireanul s-au impus în cultura română, începând chiar din imediata perioadă ce a urmat nedreptei sale caterisiri.

Cele două cărţi ce constituie obiectul cercetării au, la o primă examinare, un aspect destul de asemănător, prezentând aceeaşi legătură de epocă, cu coperţi de lemn îmbrăcate în piele, pe care au fost imprimate chipurile celor patru evanghelişti. Ambele volume sunt deteriorate, dar nu au file lipsă sau inversate. Pentru o descriere cât mai exactă, vom avea permanent ca reper lucrări de referinţă în domeniu, cum sunt BRV(3), cartea lui Gabriel Ştrempel, Antim Ivireanul (5), iar în ceea ce priveşte xilografiile şi alte elemente decorative, studiul lui Dragoş Morărescu (6).

Evanghelia lui Antim (Snagov, 1697) este un volum de 183 file, "23foi fără numerotaţie şi 180 numerotate"(2),de fapt 3 pagini nenumerotate şi 180 file numerotate, de dimensiunile 28 / 19,5 cm, cu textul aşezat pe două coloane încadrate de chenar simplu, titlurile tipărite cu roşu şi restul textului cu negru, fiecare coloană normală având 35 de rânduri. Intreaga lucrare este în limba română, tipărită cu caractere chirilice. Foaia de titlu are ca frontispiciu o gravură, reprezentând într-un triptic pe Maica Domnului, Mântuitorul şi evanghelistul Ioan (Deisis). Cele trei medalioane, încadrate simetric pe un fundal de flori şi lujeri de mare fineţe, au în interior inscripţii cu litere greceşti. Acest frontispiciu, după cum a observat şi Gabriel Ştrempel, se poate regăsi în interiorul cărţii pe filele 1 şi 100. Conform obiceiului timpului, după titlul lucrării sunt precizate numele domnitorului ţării şi al mitropolitului, în vremea, cu purtare de grijă şi binecuvântarea cărora a fost tipărită cartea. Redăm în continuare transcrierea cu caractere latine a foii de titlu, prezentă şi în BRV: SFÂNTA ŞI DUMNEZEIASCĂ EVANGHELIE/ Cu voia prea luminatului, şi învăţatului Domn, şi oblăduitoriu a toată ţara Rumânească Io CONSTANDIN B. VOEVOD/ şi cu porunca purtătoriului Pravoslaviei prea Sfinţitului/ CHIR TEODOSIE,/ Mitropolitu a toatei ţări Rumâneşti, şi exarhu plaiurilor:/ acum a doua oară tipărită şi diorthosită mai cu multă nevoinţă./ În Sfânta Mânăstire în Snagov/ La anul de la spăsenia Lumii, 1697/ De smeritul întru ermonahi Antim Ivireanul. Desigur, pe verso se află stema domnitorului „Constandin B.Basarab Voevod”(Brâncoveanu ţinea să se ştie că este un Basarab, şi nu un Cantacuzin, după cum specifică Gabriel Ştrempel), cu verşurile politice corespunzătoare, ce nu i-au putut fi atribuite lui Antim(5).

Evanghelia din 1723, existentă în colecţia mânăstirii Cozia, corespunde întocmai descrierii din BRV II (3): „In folio de 4 foi fără numerotaţie şi 180 numerotate(n.a. 4 pagini nenumerotate şi 180 file numerotate). Tipărită cu roşu şi negru, pe două coloane, încadrate în coloane de linii, şi cu 35 de rânduri în coloană. Volumul are câteva ornamente şi gravuri. Acestea din urmă reprezintă pe cei patru evanghelişti. Printre ele se află şi gravura lui Ursul zugrav, reprezentând pe Luca Evanghelistul, după "Apostolul" din 1704.”

Deschizând coperta Evangheliei în discuţie (1723), o persoană neavizată ar putea crede că este aceeaşi tipăritură. De data aceasta găsim însă numele domnitorului Nicolae Alexandru Voevod Mavrocordat şi pe al mitropolitului ţării, Kir Daniil, şi în continuare specificările legate de locul tipăririi şi numele tipografului: SFÂNTA ŞI DUMNEZEIASCA EVANGHELIE/ cu voia prealuminatulu şi înălţatului domn, şi oblăduitoriu a toată ţara rumânească. Io NICOLAE ALEXANDRU VOEVOD MAVROCORDATU/ cu blagoslovenia şi cu toată chieltuiala purtătoriului pravoslaviei prea sfinţitul KIR DANIIL,/ mitropolitul a toată ţara rumânească şi exarhu plaiurilor. Acum într-acest chip.Tipărită şi diortosită în scaunul / Domniei în Bucureşti / la anul de la spăsenia Lumii 1723 / De cucernicul întru Preoţi,/ Popa Stoica, Iacovici. Pe verso se poate vedea stema domnitorului Mavrocordat, cu versurile de preamărire a domnului şi a neamului său.

În pofida acestei deosebiri, asemănarea izbitoare a foilor de titlu este dată de prezenţa aceluiaşi frontispiciu, creaţie a lui Antim Ivireanul, dar şi de folosirea aceloraşi litere pentru scrierea textului. Problema proprietăţii şi provenienţei materialului tipografic folosit pentru aceste două tipărituri este pe larg dezbătută în lucrarea lui Doru Bădără, Tiparul românesc la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea(7). Găsim în acest amplu studiu referiri clare cu privire la Popa Stoica Iacovici, „ a cărui agitată şi bogată activitate se va desfăşura mai ales după 1716, debutând în activitatea tipografică în anul 1715, ca supraveghetor al tipografiei Sfântului mormânt din Bucureşti.”

Fila a doua a Evangheliei din 1723 ne dezvăluie „secretul” diferenţei numărului de file al celor două tipărituri (3 pag.+180 file şi 4 pag.+180 file). Apare aici, pe trei pagini, o ÎNŞTIINŢARE DE CETIRE A EVANGHELIILOR. Pagina a treia a acestei înştiinţări corespunde filei a treia din Evanghelia lui Antim, pe al cărei verso se află gravura ce-l reprezintă pe Evanghelistul Ioan.

De la începutul Evangheliei lui Ioan şi până la penultima pagină, cele două tipărituri sunt identice în ceea ce priveşte conţinutul textului şi foarte asemănătoare ca formulă tipografică. Frontispiciile şi xilografiile ce-i reprezintă pe trei dintre cei patru evanghelişti sunt identice. Referitor la gravura ce-l reprezintă pe Luca Evanghelistul, în BRV (cf. nota 3) este numit ca autor al acesteia „Ursul zugrav”şi este făcută specificarea „după Apostolul din 1704”. Xilogravurile, de dimensiunile unei pagini, prezintă câte un arc superior cu inscripţie grecească, după care apare un semn ce ar putea fi considerat litera A, iniţiala numelui Antim.

În ambele Evanghelii, cele patru gravuri se află la aceeaşi pagină, respectiv 6 (ev.Ioan), 21 (ev.Matei), 56 (ev.Luca), 99(ev.Marcu), ca de altfel şi frontispiciile sau „fruntarele”, cum le denumeşte Dragoş Morărescu în studiul său, Antim Ivireanul, xilograf (6). Acelaşi autor observă, referitor la gravurile lui Antim ce-i reprezintă pe evanghelişti, un „suflu înnoitor”, ce-şi face loc alături de puternica tradiţie autohtonă bizantină. Este vorba despre o viziune italiană, care prin tratarea chipurilor, a detaliilor anatomice, a veşmintelor, duce la o accentuare sculpturalităţii.

Frontispiciile cu Iisus Emanuel în medalion, cu care se deschid Evangheliile lui Matei şi Luca, prezente şi în Evanghelia greco-română , tradusă şi tipărită de Antim în 1693, arată o întoarcere spre tradiţia bizantină. Acestea sunt compoziţii dense, riguros realizate. Tratarea decorativă a florii soarelui şi a lalelei, cupa din care se ridică lujere, abundenţa de elemente florale sunt caracteristici prin care îi pot fi atribuite lui Antim şi alte xilogravuri nesemnate.

Vignetele prezente în tipăriturile ce fac obiectul comunicării de faţă sunt de fapt nişte minigravuri, minuţios lucrate, având şi ele ornamente vegetale. Regăsim în Evanghelia tipărită de Popa Stoica Iacovici majoritatea vignetelor lui Antim, dar apar şi altele noi. Pe unele pagini apar gravuri diferite pentru aceeaşi iniţială (pentru literele A sau Z). E posibil ca numărul plăcuţelor tipografice rămase de la tipografia lui Antim să nu mai fost suficient sau poate noul editor a dorit să pună astfel pecetea propriei personalităţi. Acelaşi lucru se observă şi la elementele decorative ce separă sau încheie capitolele, care uneori sunt identice, alteori diferă.

Un element decorativ surprinzător ca semnificaţie este finala cu cap de leu încoronat, ce apare pentru prima dată în Evanghelia lui Antim din 1697 şi este reprodusă întocmai în Evanghelia din 1723. Ne-am putea duce cu gândul spre leul din stema Olteniei care provine din sigiliul mic al lui Mircea cel Bătrân, fiind considerat a fi stema familială a Basarabilor, în timp ce coroana este însemnul demnităţii şi am putea astfel motiva prezenţa acestei decoraţiuni finale în Evanghelia din 1697, tipărită de Antim în vremea lui domniei lui Constantin Brâncoveanu care, după cum am mai arătat, se considera un Basarab.

Nu s-ar putea însă explica de ce apare şi în Evanghelia tipărită în timpul domnitorului Nicolae Mavrocordat. Dragoş Morărescu (5) dă următoarea explicaţie: „ Leul este, cum notează Sfântul Hipolit, totodată simbolul lui Christ, dar şi al lui Antichrist. Expresia dură, ameninţătoare a fiarei nu reprezintă oare sentimentele Mitropoliei faţă de Sinodul din 27 martie 1697 de la Alba Iulia, convocat de mitropolitul Teofil pentru a accepta unirea cu Roma? ” Acelaşi cercetător că ornament de final de capitol poate fi regăsit în numeroase volume imprimate de Antim şi de ucenicii săi.

La sfârşitul fiecărei Evanghelii (1697 şi 1723) se află câte un colofon (epilog), urmat de câte şase versuri de laudă şi mulţumire lui Dumnezeu. Astfel, la sfârşitul Evangheliei tipărite de Antim în 1697 scrie: Slavă, cinste şi închinăciune celui în Troiţă, unuia Dumnezeu, cari ne-au ajutat după începutu de anu ajunsu şi sfârşitul./ Iară cei ce vă veţi întâmpla a citi bucuraţi-vă în Domnul şi vă rugaţi pentru mine, şi ce greşală veţi afla îndreptaţi cu Duhul blândeţelor nepunându-ne în ponos, că precum iaste cu neputinţă omului a nu păcătui, într-acestaş chip şi Tipografului a rămâne fără de greşală./ Tipăritu-s-au în anul de la spasenia lumii 1697./ De smeritul întru ermonahi Anthim Ivireanul.

Epilogul Evangheliei din 1723 apare „îmbogăţit” comparativ cu cel din 1697. Primele patru rânduri şi jumătate sunt identice, iar apoi se continuă astfel: Că nu iaste lucrare de înger, ci iaste lucrată de mână de ţărână.Că precum este cu neputinţă a nu gusta cineva din moarte, într-acestaş chip şi Tipograful a rămâne fără de greşală./ Tipăritu-s-au în anul de la spasenia lumii 1723./ De cucernicul între preoţi, Popa Stoica Iacovici.

În jumătatea inferioară a ultimei pagini, la fiecare dintre cele două tipărituri, sunt enumerate caracterele folosite la tipărirea cărţilor şi apoi câte şase versuri de mulţumire, altele la fiecare volum, ai căror autori sunt probabil editorii cărţilor. Comparaţia din primul vers al Evangheliei lui Antim, vorbind despre dorul de ţara natală, ar putea fi un indiciu că aceste versuri îi aparţin: Precum cei străini doresc moşia să-şi vază,/ Când sunt într-altă ţară de nu pot să şază,/ Şi ca cei ce sunt pe Mare bătuţi de furtună,/ Şi roagă pe Dumnezeu de linişte bună,/ Aşa şi Tipograful de-a cărţii sfârşire,/Laudă neîncetată dă şi mulţumire.

Evanghelia din 1723 se încheie astfel: Precum cel de călătorie supărat, şi de zăduh îngreuiat,/ Dorind a ajunge la loc umbros desfătat, cu apă îndestulat,/ De călătorie să odihnească, de zăduh să se răcorească,/ Lipsa de călătorie să-şi plinească, la odihnă să-şi sosească,/ Într-acestaşi chip şi tipograful, de a cărţii sfârşire,/ Laudă lui Dumnezeu dă , şi mulţumire.

Nu vom afla poate niciodată dacă pentru tipărirea acestei Evanghelii domnitorului Nicolae Mavrocordat i s-a cerut doar aprobarea şi binecuvântarea sau dacă nu cumva a fost dorinţa sa expresă. Se ştie că în istoria românilor acest domn este menţionat ca un iubitor de carte, având o bibliotecă bine dotată pentru vremea respectivă, îmbogăţită şi prin confiscarea cărţilor care aparţinuseră lui Constantin Brâncoveanu şi pe acelea ale învăţatului stolnic Constantin Cantacuzino. Întreţinea o bogată corespondenţă, ce presupunea şi schimbul de cărţi, cu primatul Angliei William Wake (1657-1737), arhiepiscop de Canterbury (1716-1737) si eruditul Jean Le Clerc (1657-1736), literat si filosof din Amsterdam(7). Nu putem pierde din vedere însă înverşunarea cu care a dorit să scape de mitropolitul Antim Ivireanul. Cu toată această ură, este sigur faptul că domnitorul fanariot era conştient de calităţile tipografului Antim, de valoarea scrierilor şi tipăriturilor sale.

Desigur, demersul de faţă reprezintă doar o primă treaptă a unei investigatii în mod necesar mai complexe, care să „coboare” şi la nivelul textului interior din cele două evanghelii comparate; considerăm, totuşi, că şi prin aspectele pe care le-am evidenţiat se poate vorbi de o continuitate directă între Evanghelia de la Snagov, 1967, şi Evanghelia de la Bucureşti, 1723, ambele în limba română. În acest sens, girul mitropolitului Daniil asupra ediţiei 1723 a contribuit, o dată în plus, la consacrarea versiunii antimiene a acestei lucrări esenţiale în cultul creştin.

Ca atare, putem afirma că martiriul lui Antim Ivireanul nu a pus capăt contribuţiei sale la tezaurul cultural românesc, ci cărţile au continuat să fie reeditate, începând chiar din primii ani de după caterisirea sa. Valoarea scrierilor teologice, a traducerilor şi a tipăriturilor sale a determinat impunerea lor ca repere ale spiritualităţii noastre, deşi numele nu i-a mai fost amintit.

August 2008, Manastirea Cozia

NOTE BIBLIOGRAFICE:

1. v. LAZĂR, IOAN ST., Perenitatea tipăriturilor lui Antim Ivireanul în secolul al XVIII-lea, în vol. “Valori bibliofile din patrimoniul cultural naţional. Cercetare. Valorificare”, Slatina, Editura “Universitatea pentru toţi”, 2006, p.212-215.
2. BIANU, ION şi HODOŞ, NERVA, Bibliografia românească veche, Tomul I (1508-1716), Bucureşti, Ediţiunea Academiei Române, Stabilimentul Grafic J.V. SOCEC, 1903, p.328, nr.103.
3.BIANU, ION şi HODOŞ, NERVA, Bibliografia românească veche, Tomul II (1716-1808), Bucureşti, Editura Academiei Române, Atelierele SOCEC & Co. Societate anonimă, 1910, p.21, nr.182.
4.Op.cit. (n.1 şi 2)
5.ŞTREMPEL, GABRIEL, Antim Ivireanul, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997, pp.69-79, p. 100.
6.MORĂRESCU, DRAGOŞ, Antim Ivireanul, xilograf, în Antimiana I, Centrul de Studii Medievale Antim Ivireanul, volum îngrijit de prof. dr. Ioan St. Lazăr, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2004, pp.44-58.
7.BĂDĂRĂ, DORU, Tiparul românesc la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, Muzeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, 1998, pp.74-78, 184.
8.CERNOVODEANU, PAUL, Relaţiile Angliei cu Principatele Dunărene în perioada 1714-1803, www.itcnet.ro/history/archive/mi1997/current9/mi52.htm



GEORGE VOICA - ,,Poem despre Râmnic – schituri şi mânăstiri vâlcene”

S-a întâmplat în binecuvântată zi de vineri, 11 aprilie 2008, în Sala ,,Antim Ivireanul” din Complexul Cultural al Sfintei Episcopii a Râmnicului, lansarea celei de-a douăzecea cărţi a prozatorului, poetului, eseistului, profesorului George Voica, ,,Poem despre Râmnic – schituri şi mânăstiri vâlcene” – un eveniment de profundă simţire românească. Vorbim despre o carte pe care, citind-o, ai vrea să o păstrezi mereu aproape de sufletul tău; este o cale sigură de înnobilare a spiritului, fiind în acelaşi timp carte de istorie şi poem închinat limbii române.


Maestrul metaforei a reuşit să îngemăneze în ,,măiastra-i carte” stilul ştiinţific şi pe cel beletristic în mod uimitor, pendulând între cele mai noi descoperiri ale cercetătorilor istorici şi cele mai meşteşugite asocieri de cuvinte. S-ar putea spune că a scris cu o grijă disperată de a nu rupe vraja frumoaselor sau tulburătoarelor întâmplări evocate, dar ar fi prea puţin. Ar fi parcă mai potrivit zis cu pioşenie, cu evlavie şi parcă tot n-ar fi de-ajuns pentru omul George Voica, dăruit de Dumnezeu cu harul şlefuirii cu sufletul a pietrelor rare numite cuvinte.

Cititorul ce va deschide această carte va fi inevitabil atras de stilul autorului, ce-l va determina să parcurgă pe nerăsuflate nu doar ,,Poem pentru Râmnic”, ci şi celelalte 21 de nestemate prinse în colier şi ferecate cu ,,Epilog scris pe o lacrimă”. Frazele poetului-narator curg uneori lin şi unduios ca apele bătrânului Alutus, alteori cu rostogoliri de repezi ape de munte. Este un limbaj aproape molipsitor, inversiunile cu iz arhaic folosite de autor, dar şi multitudinea cratimelor, suprapuse uneori peste virgule (,,zvelte precum regina-nopţii, seara,-n grădină, talia-i subţire spre luna nouă-şi îndreaptă”, ,,Iată,-aşadar, cum vremile-au curs pe sub neguroasele zări”), imprimând textelor o muzicalitate aparte, ,,furată” poate de la cetele îngereşti ce se pogoară-n tainice nopţi peste Surpate, locul naşterii acestor miraculoase scriituri.

George Voica ne prezintă în cartea sa adevăratul Râmnic, de la geto-daci şi până în zilele noastre, cu dragostea cu care Mircea cel Bătrân l-a numit ,,oraşul domniei mele”. Dar Râmnicul este doar o stea în constelaţia străvechilor vetre de latinitate evocate de către autor. Cu aceeaşi dragoste ne conduce şi la curtea regelui-poet Cotyso, acolo unde este posibil ca şi ,,Ovidiu să fi fost supus descântecelor cu efect terapeutic asupra trupului şi sufletului, căci peste sufletul său bătea un vânt de tristeţe şi de singurătate şi-o tălăzuire de lacrimi sălcii viaţa-i întreagă-i era.” În doar câteva ore de lectură putem străbate întreg ţinutul vâlcean, încărcat de istorie, de la Mânstirea Turnu, pe la Cozia Veche şi Cozia lui Mircea cel Bătrân, pe unde ,,[...] Respiraţia Romei e însă la fel de fierbinte; scuturi de-aramă răsfrâng luceferii, stelele în oglinzile tremurătoare ale Oltului; roua pe ierbi şi pe plai tremură-n prelungă mirare;[...]” şi până ,,[...] la Arnota, sus, unde şi-acum Iisus Hristos stă rezemat de alba sa Cruce, iar crucea-rezemată de cer!...” , fără a ocoli nici măcar unul dintre Sfintele lăcaşe cuprinse în acest plin de vrajă tărâm.

Mulţumire se cuvine celui ce Dumnezeu, în marea-i bunătate, i-a dăruit metafora.

Frumoasă lecţie de istorie, credinţă şi limbă românească am primit spre a lăsa ca moştenire!

Binecuvântată fie pana muiată-n al lunii argint, în lacul de la Surpate-oglindit!

Luminează-i-se mintea şi încălzească-i-se sufletul de-ale tăinuitelor comori flăcări!

Fie ca dintr-al munţilor adânc vaiet, din abia şoptit-a brazilor tânguire, din ameţitoarea magnoliilor mireasmă şi alte măiestrite slove să se nască!

Roxana-Aurora Duţă, iulie 2008, Rm. Vâlcea ( Publicat in rev. LUMINA LUMII, An XVII, nr. 17, Rm. Vâlcea, 2008)



JOCUL APARENŢELOR ÎN ,,ŞARPELE” DE MIRCEA ELIADE

Autor: Roxana-Aurora Mărăcine Duţă (studiu publicat in REVISTA DE FILOLOGIE, nr.3/2008, Universitatea Piteşti )


Résumé: On présente dans cet article un aspect caractéristique pour la création fantastique de Mircea Eliade : une atmosphère enveloppée en mystère, un mélange de rêve et de réalité, de banal et miraculeux, de sacré et de profane. Ce permanent balancement est perçu comme un jeu des apparences déroulé autour d’un symbole devenu érotique - le serpent.


Pentru Mircea Eliade, creaţia constituie trăsătura specifică a condiţiei umane. Depăşirea limitelor spaţiale şi temporale ale acesteia îşi găseşte rezolvarea în opera sa fantastică. Lectura acestor scrieri fantastice devine o veritabilă aventură a spiritului, dobândind o putere de atracţie încărcată de mister asupra cititorului însetat de cunoaştere, care simte o nevoie acută de a trăi cu conştiinţa existenţei universurilor paralele.

Conform opiniei lui Tzvetan Todorov(1), fantasticul în proza lui Eliade este unul de tip erudit, autorul făcând apel la istorie, psihanaliză, filosofie, mitologie, perfecta împletire dintre straniu şi miraculos producând un fantastic pur, a cărui temă principală este relaţia dintre sacru şi profan. În ,,Şarpele”, ca şi în alte opere ale lui Mircea Eliade din perioada interbelica, fantasticul apare ca o ,,ruptură în ordinea firească a lucrurilor’’, ca o pendulare permanentă între banal şi miraculos, între aparenţă şi profunzime, între vis şi realitate, între sacru şi profan.

Schema epică a nuvelei ,,Şarpele”(1937) se subordonează formulei elaborate de Eliade pentru naraţiunile mitico-fantastice şi reprezintă un pattern pentru proza fantastică eliadescă, in trecerea de la fantasticul magic la fantasticul mitic (2).

La un prim nivel al lecturii sau, altfel spus, la nivel profan, ,,Şarpele” poate fi considerată o povestire erotică. Un grup de vilegiaturişti iau parte la o petrecere organizata intr-un conac boieresc, undeva la tara. Grupul se deplaseaza la o mânăstire din apropiere pentru a continua petrecerea. Intâlnirea cu Andronic va schimba cursul firesc al lucrurilor, el implicându-i pe eroii povestirii într-o practică magică. În această structură de suprafaţă se inserează discret procedee specifice epicii fantastice, ceea ce impune un alt nivel al interpretării, o interpretare după alt cod. La acest al doilea nivel se intersecteaza trasee mitice, cum sunt cel al labirintului, al cuplului primordial. Este prima scriere eliadescă în care ambiguitatea dintre semnificaţia magică şi aceea profană prevalează asupra clasicei ambiguităţi raţional-fantastic, cultivate în proza fantastică. Efortul de revelare a structurii magico- mitice din subtext, de descifrare a sensurilor ei, este cel care amplifică valoarea estetică a acestei scrieri.

Complexul mitico-fantastic porneşte de la elemente simbolice, culminând cu cel al şarpelui, care prin plurisemantismul său mitic impune o căutare a sensurilor celor mai profunde. În concepţia si creaţia lui Mircea Eliade, şarpele este un semn al renaşterii, al infinitului şi al dedublării. Aşezat la originea oricărei cosmogonii, şarpele este considerat un animal lunar, fertilizator şi regenerator. Fiind epifanie a lunii, şarpele controlează ritmul vieţii şi devenirea feminină. Spirit al adâncurilor, reprezentând forţele necontrolate ale naturii, el este cunoscător al secretelor, izvor de înţelepciune. Legătura magico-religioasă cu apele îl asociază ploii fertilizatoare (Şarpele cu pene este un simbol al norilor şi al curcubeului.). Şarpele care-şi înghite coada sugerează veşnica prefacere a morţii în viaţă şi a vieţii în moarte, infinitul. Prototip al roţii zodiacale, emblema transformării continue a materiei, simbol al lumii limitate, prin evocarea imaginii cercului el este, de asemenea, obstacolul de care se loveşte omul în căutarea absolutului.

După alungarea din Rai a lui Adam şi a Evei, şarpele a fost considerat un simbol al ispitei şi al vicleniei, o transfigurare a diavolului. Pentru creştinism, el are un dublu simbolism: cel care o tentează pe Eva îl reprezintă pe cel descendent (căderea în păcat), iar toiagul lui Moise, ce se transformă în şarpe, reprezintă simbolul ascendent (valorile spirituale). Acest dublu simbolism este întrezărit şi în simbologia orientală, care vorbeşte de Ida şi Pingala, cei doi şerpi închişi în centrul coccigian, cu tendinţe de mişcări contrare(3).

Vorbind aici despre o naraţiune a devenirii erotice, nu putem să nu amintim că, din punct de vedere psihologic, şerpii reprezintă inconştientul sau elemente reprimate care invadează conştientul uman. Psihanalistul Sigmund Freud l-a considerat un simbol sexual(4).

În ,,Tratatul de istoria religiilor”(5), Mircea Eliade acordă un spaţiu important polisimbolismului şarpelui, punându-l în legătură cu simbolismul lunar. ,,Astfel întâlnim - scrie M.Eliade - ansamblul Lună-Ploaie-Fertilitate-Femeie-Şarpe-Moarte-Regenerare periodică, dar, uneori avem de-a face numai cu ansamblurile parţiale Şarpe- Femeie-Fecunditate sau Şarpe-Ploaie-Fecunditate, sau, încă, Femeie-Şarpe- Magie”, acesta din urmă fiind evident în nuvela ,,Şarpele”. Toate aceste semnificaţii, şi multe altele, au fost cunoscute şi interpretate în profunzime de către M.Eliade.

Există în opera fantastică a lui Eliade un substrat livresc sau chiar scientist al fantasticului. În ,,Şarpele”, acest substrat este permanent prezent, el constituind schema povestirii sau cheia interpretării, pe care ne-o oferă însuşi autorul, prin replica personajului principal, Andronic: ,,Dumneata ştii câte simboluri se leagă de şarpe în credinţa tuturor popoarelor[...]” (6). Este aceasta o provocare, o trimitere spre studiile de istorie a religiilor, spre un continuu efort vizând decodarea hermeneuticii eliadeşti.

Într-un studiu aparţinând lui Sorin Alexandrescu (2), s-a remarcat modul subtil în care se face trecerea spre sacru în scrierile lui M.Eliade. În ,,Şarpele”, jocul este mijlocul de anticipare a seducţiei fantastice, având loc o trecere a ludicului în sacru. Jocul gratuit, apoi jocul ritual şi cel ceremonial al fugii lui Andronic şi al reunirii din insulă (7) reprezintă ipostaze ale seducţiei, dispuse concentric în jurul insulei, şi ea prezentată gradat, dar continuu, ca un ,,spaţiu de excepţie: la început în legătură cu întâmplarea înecului, apoi ca adăpost al şarpelui, în fine, ca locus paradisiac şi în anume măsură predestinat pentru întâlnirea dintre Andronic şi Dorina”(Marian Papahagi, Eros şi utopie).

Pe schema cercurilor concentrice se bazează tehnica arhitecturii narative a lui Mircea Eliade. Acumulările şi reinterpretările, sau chiar reluările, sunt elemente specifice naraţiunii fantastice eliadeşti, ce culminează cu o concentrare finală a simbolurilor.

Revenind la jocul ce anticipează seducţia fantastică, este important de remarcat cadrul natural în care se desfăşoară. Jocul propus de Sergiu Andronic tovarăşilor săi începe într-un decor ce sugerează erosul, dar şi începutul probei labirintului: ,,Parcă întreaga pădure respira acum omeneşte, cald, carnal. Parcă năvăleau din toate părţile aburi de trup dezvelit, şi în toate boschetele respirau perechi înlănţuite”(8). Acesta este momentul în care se face prima aluzie la şarpe, la fiorul produs de teama existenţei unui şarpe în apropiere. Este punctul de pornire în încercările labirintului, încercări ce converg spre un spaţiu privilegiat, acela al insulei edenice. Seducătorul Andronic joacă rolul iniţiatului; el pregăteşte ,,punerea în scenă” a împlinirii erotice a Dorinei, fiind în acelaşi timp regizor şi actor. Ambiguitatea personajelor derivă din dubla participare a lor într-un timp real şi unul fantastic.

Din momentul începerii jocului de gajuri, mai multe serii simbolice se vor întrepătrunde în naraţiune până la nunta cosmică, din spaţiul privilegiat, insula magică, ce-şi exercită magnetismul asupra tuturor personajelor, aceşti indivizi rupţi parcă de realitatea socială, apţi pentru a transcende în universuri paralele. Deşi un joc inocent în aparenţă, el exercită asupra participanţilor presimţiri neliniştitoare. Întoarcerea la mânăstire pare a fi un antract în cadrul spectacolului aflat în derulare. Coborârea lui Andronic în beciul mânăstirii, chiar înainte de servirea mesei, evocarea poveştii despre moartea Arghirei, ,,frumoasa din lapte”, ca şi mărturisirea că are sentimentul că a trăit continuu la mânăstire, dau noi fiori martorilor. Motivul beciului, prezent şi în ,,Domnişoara Christina”, constituie o transfigurare spaţială, dar şi una magică.

Urmează momentul de mare tensiune al invocării şi alungării şarpelui. Andronic îi vorbeşte şarpelui şi află că ,,dobitocul blestemat, rămas fără soaţă” a venit la nunta Dorinei, logodnica lui Manoilă. Aici, şarpele apare ca un simbol al mormintelor, revenit în lumea celor vii ca să ceară un suflet. Şarpele îşi caută mireasa pentru a rupe blestemul despărţirii lor. Povestea Arghirei, ca şi jocul iniţiat converg spre asumarea de către Andronic a rolului şarpelui, plecarea şarpelui pe insulă fiind echivalentă cu plecarea ulterioară a lui Andronic. Este momentul în care Dorina ,,se vede” atârnată de braţul lui. Liza, însă, crede că ea este aleasa, fascinată fiind de ,,jocul obraznic, bărbătesc al şarpelui”, acest lucru constituind pentru Dorina o provocare.

După plecarea lui Andronic-înecatul-şarpele-mirele Arghirei-seducătorul, visul îi relevează Dorinei că ea este mireasa moartă a şarpelui şi imediat ce se trezeşte pleacă în insula din mijlocul lacului, unde Andronic o aşteaptă. La fel ca insula lui Euthanasios din povestirea eminesciană ,,Cezara”, insula, această axis mundi, devine loc al celebrării erosului. ,,Dorina simte chemarea originilor ei şi înţelege că prototipul său este cel de mireasă a Şarpelui.”(9) Puterea ritualului o sustrage pe Dorina destinului său şi o apropie de condiţia primordială. Se reface astfel unitatea cuplului primordial, cei doi păşesc pe insulă ca în Edenul odată promis şi refuzat mai apoi. Apariţia ,,ochiului sângeriu al soarelui”(10) simbolizează reinstaurarea supremaţiei spiritului asupra materiei. Nunta cosmică s-a împlinit şi cei doi adorm goi, somnul lor simbolizând trecerea de la profan la sacru.

Mircea Eliade, în lucrarea sa ,,Ocultism, vrăjitorie şi mode culturale”(11)explică: ,,Sacralitatea vieţii sexuale nu putea fi înlăturată radical nici în iudaism, şi nici în creştinism. Pentru că nuditatea rituală şi relaţia sexuală liberă nu erau numai puternice forţe magico-religioase; ele exprimă totodată nostalgia pentru o existenţă umană cuprinsă de beatitudine, ce corespunde în acest context iudeo-creştin stării paradiziace de dinaintea Căderii.”

În ceea ce priveşte toponimia şi onomastica din nuvela ,,Şarpele”, ar fi de remarcat denumirea localităţii ,,Fierbinţi” în deplină concordanţă cu erosul torid, numele Dorina ca fiind echivalentul dorinţei, al unei dorinţe îndelung refulate şi cel al lui Andronic, ducând desigur cu gândul la ,,androginizarea” omului prin dragoste, despre care vorbeşte şi Mircea Eliade într-unul din capitolele ,,Tratatului de istoria religiilor”.

Incercând să desluşim tainicele înţelesuri ale prozei fantastice eliadeşti, ne trezim în mod ireversibil prinşi în jocul aparenţelor, fiecare lasâdu-se pradă mirajului propriei insule de fericire.



Note bibliografice:

1. TZVETAN, TODOROV, Introducere in literatura fantastica, În româneşte de Virgil Tănase, Editura Univers, 1973, p.59

2. ALEXANDRESCU, SORIN, Dialectica fantasticului, studiu introductiv la volumul La tiganci si alte povestiri,E.P.L., 1969.

3. CHEVALIER, JEAN & GHEERBRANT, ALAIN, Dicţionar de simboluri, Bucureşti, Editura Artemis, 1995, pp.107-117, 155-157.

4. RUŞTI, DOINA, Dictionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, Editura Coresi, 1997.

5. ELIADE, MIRCEA, Tratatul de istoria religiilor,Luna si mistica lunara, Humanitas, 2005.

6. ELIADE, MIRCEA, Şarpele, Cluj-Napoca, Editura V-V Press, 1991, p. 69.

7. PAPAHAGI, MARIAN, Eros şi utopie, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1999 (Ediţia a II-a), pp. 107-110.

8. ELIADE, MIRCEA, Şarpele, Cluj-Napoca, Editura V-V Press, 1991, p. 41.

9. MIHAI, VIOLETA, Mircea Eliade – Proza fantastică, Editura Viitorul românesc,pp. 57-65.

10. EVSEEV, IVAN, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Timişoara, Editura Amarcord, 1994, p.170-171.

11. ELIADE, MIRCEA, Ocultism, vrăjitorie şi mode culturale, Eseuri de religie comparata, Bucureşti, Editura Humanitas, 2006, Ed. a 2-a, rev.,trad. Elena Bortă, p. 114.