miercuri, 31 martie 2010

VIOLENŢA ÎNTRE COPIII DE VÂRSTĂ ŞCOLARĂ MICĂ. STUDIU DE CAZ

Prof. Roxana-Aurora Duţă



Sporirea interesului faţă de violenţa şcolară este consecinţa conştientizării dimensiunii fenomenului. Aflarea cauzelor ce determină manifestările conflictuale impune o analiză amănunţită a contextului în care acestea apar. Violenţa în şcoală nu poate fi analizată ca fenomen izolat, ci ca o componentă a violenţei umane, ca manifestare a violenţei cotidiene.

Problematica violenţei în şcoală nu este una specific românească şi nu reprezintă un fenomen nou. Amploarea fenomenului şi consecinţele ce derivă din aceasta impun studii şi cercetări amănunţite, obiectivele acestora fiind nu doar cunoaşterea dimensiunii, formele de manifestare şi cauzele violenţei şcolare, ci şi elaborarea unor strategii de prevenire şi ameliorare a fenomenului.

În cele ce urmează, vor fi analizate elemente specifice violenţei elev-elev. Acest studiu de caz vizează un colectiv de elevi ce funcţionează în condiţiile predării simultane la două clase, compus din 4 elevi de 7-8 ani (în clasa a II-a) şi 9 elevi de 9-10 ani (elevi în clasa a IV-a ). Fiind vorba de învăţământ simultan, trebuie amintit că din 2 în 2 ani componenţa colectivului se schimbă, această schimbare determinând un fel de „preluare a ştafetei”. Astfel, elevii care sunt acum în clasa a IV-a, în clasele I şi a II-a erau „cei mici”, în general ocrotiţi, uneori marginalizaţi de colegii lor mai mari. Când au început clasa a III-a au preluat rolul de „cei mari” şi au încercat să se impună, fie şi prin violenţă, în faţa celorlalţi.

Privit din afară, fenomenul poate părea normal. Este urmat modelul relaţiei dintre fraţii mai mari şi fraţii cei mici din cadrul familiei. Îngrijorător este faptul că apar conflicte şi între elevii de aceeaşi vârstă. Explicaţiile pentru violenţa dintre elevi vor fi căutate şi la nivelul altor instanţe decât şcoala. De obicei, comportamentele agresive la copii sunt o copie a modelelor oferite de mediul familial. Părerea majorităţii educatorilor este că violenţa şcolară nu se dezvoltă în şcoală, ci este o rezultantă a societăţii agresive în care trăim, copiii nefiind capabili să distingă binele de rău, să selecteze adevăratele modele de relaţionare din ce le oferă mass-media sau strada.

Cadrele didactice constată că, de cele mai multe ori, violenţa în şcoală este o formă de „descărcare” psihică a agresivităţii la care copiii sunt supuşi în mediul familial. Comportamentul în relaţiile dintre copii în cadrul şcolii reprezintă oglinda climatului socio-afectiv din familie şi ea nu reflectă doar relaţiile dintre părinţi şi copii, ci şi relaţiile dintre părinţi sau dintre bunici, părinţi şi alte persoane din anturajul imediat.

Înainte de a ne referi la colectivul de elevi vizat, se impune precizarea formelor violenţei între elevi. Cele mai frecvente forme de violenţă elev-elev sunt, mai ales la elevii mici, cele din domeniul violenţei verbale, considerate ca „obişnuite” : injurii, certuri, conflicte. Aceste manifestări nu sunt conştientizate întotdeauna de elevi ca fiind anormale, pentru că în mediul social din care provin ele sun atât de frecvente, încât copilul ajunge să le perceapă ca fiind normale.

Jignirile cu privire la trăsăturile fizice sau psihice ale colegilor constituie un alt tip de comportament violent. Apelative de felul : „Grăsanul”, „Piticul”, „Bâlbâitul”, „Somnorosul” etc. pot fi auzite frecvent în clasele de elevi.

Violenţa fizică este forma cea mai gravă a violenţei şcolare. În cadrul grupului vizat există astfel de tendinţe şi agresorii sunt, de fapt, victime ale agresivităţii fizice la care copii sunt supuşi în familii. Mulţi părinţi aleg bătaia ca metodă de rezolvare a problemelor. Ei cred că discuţiile şi explicaţiile nu sunt destul de eficiente.

În cadrul grupului social în discuţie, deşi cu frecvenţă redusă, apar jigniri cu privire la situaţia socio-economică a colegilor. Nivelul de dezvoltare socio-economică a comunităţii din care provin elevii nu este omogen. Părinţii unora dintre copii au plecat la muncă în străinătate, ceea ce a dus la răsturnarea situaţiei economice cu care erau obişnuiţi. Copiii acestora au mai mulţi bani de buzunar, rechizite de calitate superioară, telefoane mobile. Există în acest sens şi false probleme, dar cu repercusiuni grave asupra copiilor.

• Mama elevei R.S. prezintă un puternic complex de inferioritate cauzat de situaţia economică a familiei, complex pe care i l-a transferat şi fiicei sale care are tendinţa de a-i agresa pe cei cu posibilităţi materiale superioare, chiar de a distruge unele obiecte ale acestora. În plus, tot mama îi sugerează că nu este apreciată la justa sa „valoare” de către învăţător. Astfel, eleva nu mai face eforturi pentru a-şi umple lacunele în ce priveşte competenţele pe care ar trebui să le posede, ci se mulţumeşte să-i urască pe ceilalţi şi să se considere nedreptăţită.

Formele de violenţă enunţate mai sus se manifestă mai ales în timpul recreaţiilor. Violenţa verbală apare însă şi în timpul orelor de curs, dar această formă poate fi mai uşor ţinută sub control.

• Surprinzător este cazul elevului C.D. din clasa a IV-a. Un copil cu inteligenţă peste medie şi rezultate foarte bune la învăţătură, cu calităţi de lider recunoscute şi de colegii săi, prezintă frecvente tendinţe de agresiune verbală, de la mici ironii la admonestări de tipul „Taci măi, prostule!”.

Copilul locuieşte la bunicii materni. Situaţia materială a familiei este foarte bună. Părinţii lui C.D. au divorţat la scurt timp după naşterea copilului. Mama nu s-a recăsătorit, lucrează şi este studentă, se întâlneşte cu fiul său mai ales la sfârşit de săptămână. Această mamă este într-o luptă permanentă cu viaţa. Ea doreşte să-i asigure fiului său condiţii materiale strălucite şi să obţină rezultate foarte bune la facultate. Copilul este pedepsit de mama sa uneori chiar cu bătaie.

Bunicul lui C.D. este o persoană foarte violentă (atât verbal, cât şi fizic). Deşi manifestările bunicului nu-l vizează direct pe copil, faptul că în permanenţă înjură şi ameninţă este un factor de destabilizare a climatului afectiv-familial. Fiind singurul bărbat din anturajul imediat al copilului, este posibil ca acesta să constituie un model pentru C.

În afară de rezultatele foarte bune la învăţătură,elevul ştie că este un copil frumos şi aceasta îi asigură o anumită trecere faţă de ceilalţi. Într-un eseu, a cărui cerinţă a fost formulată astfel : „Dacă ai fi un copac, cum ai vrea să arăţi ?”, C.D. scria : „Aş vrea să fiu un copac frumos, înalt, atât de frumos încât atunci când ar veni tăietorii de lemne, ei să fie impresionaţi de frumuseţea mea şi să nu mă taie”. Dorinţa de a fi permanent apreciat şi admirat denotă stima de sine scăzută a elevului.

• Dintre copiii cu tendinţe spre manifestări violente (fizice şi verbale), o fetiţă, I.E. este un fel de „prinţesă războinică”. Faptul că este foarte energică, harnică, serviabilă îi atrage de multe ori laude, mulţumiri. Colegii săi, cu rezultate mai bune la învăţătură, dar fără porniri de voluntariat, sunt deranjaţi de aprecierile primite de I.E. şi o ironizează.

I.E. este copilul cel mic al familiei şi petrece o bună parte din timp cu fratele mai mare cu 6 ani sau cu tatăl, cu care merge la fotbal, dar pe care îl însoţeşte şi la barul din sat, unde asistă la discuţiile oamenilor mari, consumatori de alcool.

La şcoală, cele mai multe conflicte în care este implicată sunt între ea şi colegele din clasă, dar mai ales cu cele din clasele I şi a III-a.



*

* *



Constatându-se o accentuare a violenţei în cadrul colectivului format din clasele a II-a şi a IV-a s-a acţionat, în primul rând, în direcţia descoperirii cauzelor acestor manifestări.

Primul pas l-a constituit interviul adresat elevilor violenţi. În interviu s-au avut în vedere următoarele repere :

- situaţia familială (relaţii intrafamiliale) ;

- victimizarea elevului (abuzuri fizice, verbale, emoţionale) ;

- comportamente violente (sancţiuni aplicate copiilor) ;

- caracteristici individuale (valori personale).

Următorul pas l-a constituit interviul adresat părinţilor, care a vizat caracteristicile mediului familial (istoric al cazurilor de violenţă), părerea lor în ceea ce priveşte relaţia familiei cu şcoala, modalităţi de sancţionare a comportamentelor negative ale copiilor.

S-a constatat că părinţii se aşteaptă de obicei ca şcoala să le rezolve problemele pe care ei nu le pot rezolva în cadrul familiei, că unele manifestări ale copiilor li se par normale, susţinând că ar trebui să se apere, să se descurce. Părinţii nu acordă destul timp şi destulă atenţie problemelor copiilor. Hrănirea, asigurarea igienei, eventual ajutorul la teme par a fi suficiente în concepţia lor.

Următorul pas l-a constituit interviul adresat părinţilor, care a vizat caracteristicile mediului familial (istoric al cazurilor de violenţă), părerea lor în ceea ce priveşte relaţia familiei cu şcoala, modalităţi de sancţionare a comportamentelor negative ale copiilor.

Trasarea unor mici sarcini gospodăreşti în clasă sau în şcoală, rezolvarea de rebusuri şi integrame îi pot ţine ocupaţi şi le pot oferi satisfacţii chiar şi celor mai violenţi copii.

În ceea ce-i priveşte pe părinţi, mai sunt încă multe de explicat şi de aplicat. În mod normal, ei ar trebui să contribuie, prin atitudinea lor, la crearea unei imagini de sine sănătoase a copilului, dar din discuţii s-a constatat că ei înşişi au nevoie de dezvoltarea unei stime de sine pozitive. Aplicând un tip de chestionare, ce conţineau aceleaşi întrebări pentru părinţi şi pentru copii, s-a observat că părinţii nu-şi cunosc prea bine copiii sau nu li se pare important să ştie care sunt preferinţele sau temerile copiilor.

S-au propus o serie de activităţi comune, cu părinţi şi copii, sperându-se într-o diminuare a fenomenului violenţei şcolare.



mai, 2007



Bibliografie:

Jinga, Mihaela coord.;Liiceannu, Aurora; Preoteasa, Liliana, Violenţa în şcoală, Bucureşti, 2005 .

Cosmovici, A.L., Psihologie şolară, Ed. Polirom, Iaşi, 1998 .

Golu, P., Zlate, M., Psihologia copilului, EDP, Bucureşti, 1995.